EXCLUSIV. Dr. Irvin Yalom: Raiul și reîncarnarea sunt un soi de consolare pentru frica noastră de moarte

Lucrările sale de specialitate au devenit cărți de referință în domeniul psihiatriei, iar romanele sale, în care experiența ca terapeut se împletește cu pasiunea pentru filosofie, sunt best-seller în multe țări ale lumii. Este cel care a pus bazele unei noi abordări psihanalitice, prin psihoterapia existențială. “Mincuni pe canapeaˮ, “Mama și sensul viețiiˮ, “Plânsul lui Nietzscheˮ, “Soluția Schopenhauerˮ sunt doar câteva dintre titlurile care poartă semnătura profesorului emerit de psihiatrie, Irvin Yalom. Însă poate cea mai controversată dintre ele, este cartea-metaforă a morții, “Privind Soarele în fațăˮ. Volumul este o culegere de experiențe pe care Yalom le-a trăit în preajma pacienților care au avut de înfruntat anxietatea morții. Are 83 de ani și ține paginile albe virtuale ale calculatorului pe 250%, ca să poată tasta corect textele, atunci când nu le dictează… L-am invitat pe Irvin Yalom, în exclusivitate pentru Jurnalul Național, să privească… Soarele în față!

■ Jurnalul Național: V-ați născut la Washington, într-o familie care emigrase din Rusia. Statutul social și rădăcinile familiei au fost o problemă pentru dvs.? A existat o etichetă pe care ați simțit-o ca pe o povară sau, dimpotrivă, toate acestea v-au făcut imaginea mai interesantă în ochii celorlalți?
■ Dr. Irvin Yalom: Originea mea mi s-a părut un fapt fără vreun beneficiu, ba din contră, o adevărată problemă. Părinții mei nu erau în cercul oamenilor de cultură din America, aveau educație puțină, dobândită în copilăria lor dintr-un sătuc rusesc. Viețile lor s-au învârtit în același cerc strâmt al celor câțiva prieteni, din același sat, care au emigrat cu ei. Deci nu au putut să-mi fie mentori și nici să mă ghideze. Cel mai adesea, din cine știe ce motive, au refuzat să-mi împărtășească din amintirile lor și din cultura locului unde au stat înainte să emigreze. Poate pentru că dorința lor cea mai arzătoare a fost ca eu să devin cu adevărat cetățean american și să reușesc să fiu un om educat.

■ V-ați dorit să studiați literatura, iar familia a vrut să faceți Medicină. Cine v-a decis, până la urmă, profesia?
■ De fapt, lucrurile au stat cam așa… Familia mea și prietenii lor, cu toții, admirau medicii, dar și eu mi-am dorit mult să devin doctor. Când aveam 15 ani, tata a suferit o criză gravă de inimă și aproape că a murit. Îmi amintesc cum așteptam medicul de familie, la trei dimineața. Eram panicați cu toții, iar medicul a oprit mașina și a intrat în casa noastră cu o siguranță de sine care ne-a liniștit și pe noi. A pus stetoscopul pe pieptul tatălui meu și mi-a dat să-i ascult bătăile inimii spunându-mi că inima lui bate regulat și e puternică, din nou. Acest gest al lui mi-a dat un impuls extraordinar, iar el mi-a influențat sentimentele. Pot să spun că a fost un eveniment care mi-a schimbat viața și, de atunci, mi-am dorit cu putere să dau altora, la rândul meu, același ajutor pe care îl primisem. Dar este adevărat și că am fost un cititor vorace în copilărie și, că, la un moment dat, aveam impresia că lucrul cel mai fin, cel mai nobil pe care-l poate face un om într-o viață este să scrie un roman bun. Oricum, profesia de scriitor nu mi-a intrat în minte serios, ca o posibilitate pentru viitor. Nu știam multe despre profesiile pe care nu le întâlnisem în experiența mea proprie sau despre care nu aflasem că sunt pentru oamenii ca mine – nu auzisem de vreunul asemenea mie, care să trăiască din meseria de scriitor.

■ Părinții dețineau un mic aprozar, iar dvs. obișnuiați să mergeți la etaj și să citiți. Care sunt autorii care v-au marcat copilăria petrecută în anonimat?
■ Scriitorii mei preferați, la început, au fost Tolstoi, Dostoievski, Steinbeck. Dickens mi-a plăcut foarte mult, am citit și recitit adesea opera lui.

■ După absolvire, v-ați făcut stagiul de pregătire la Spitalul Mount Sinai, din New York. A fost aceea prima dată când – folosind metafora morții din cartea dvs. – ați privit Soarele în față?
■ Facultatea de Medicină, precum și stagiatura au însemnat primul meu contact cu oameni care mureau, dar nu atunci am pătruns în adâncurile subiectului morții. Am făcut asta mult mai târziu, după studiile în psihiatrie.

Frica de moarte este omniprezentă
■ Odată cu începerea carierei academice, ați dezvoltat modelul psihoterapiei existențiale, care este centrată în jurul celor patru “dateˮ ale condiției umane: izolarea existențială, lipsa de sens, inevitabilitatea morții, libertatea și responsabilitățile ei. Care dintre acesta este cea mai importantă, pentru că, la o primă vedere, lipsa de sens pare mai crudă decât moartea însăși…
■ Nu pot ierarhiza aceste “dateˮ. Pentru cineva poate fi copleșitor una dintre ele, în timp ce, pentru altcineva, poate să conteze mai mult o alta. Cred că frica de moarte este omniprezentă. Frica de moarte există în absolut fiecare persoană și, mai devreme sau mai târziu, într-un anumit punct al vieții, fiecare experiementează propria anxietate în ceea ce privește moartea.

■ Într-o anumită cantitate, izolarea, întrebările despre sensul vieții și problemele existențiale sunt firești, la o persoană educată. Când devin acestea o problemă patologică?
■ Cu toții suntem posibili pacienți, avem deasupra capului această posibilă etichetă, de pacient. Cu toții ne luptăm cu problemele acestea, la un moment dat în viață, și poate că ne lăsăm pradă disperării atunci când suntem prea izolați și nu avem legăturile interumane care, de fapt, ne oferă sprijinul în viață.

■ Care este sensul vieții? Ce instanță este aptă pentru a ne da un verdict? Credeți în Dumnezeu sau vedeți Divinitatea ca fiind un concept, un mod de a ne resemna în fața problemelor pe care nu le putem înțelege? Credeți în Rai sau în reîncarnare?
■ Cred că frica de moarte și esența adevărului în rezolvarea problemelor este mama tuturor religiilor care, în moduri diferite, oferă un fel de consolare pentru temerile umane. Nu cred în Rai și în reîncarnare pentru că n-am văzut vreodată vreo urmă cât de mică a vreunei dovezi despre ele. Din punctul meu de vedere, Raiul și reîncarnarea sunt un soi de consolare pentru frica noastră de moarte. Pentru mulți oameni, preceptele religioase sunt extrem de importante și, de cele mai multe ori, sistemele pe care se consolidează religiile susțin multe lucruri pe care trebuie să le știm pentru a iubi viața și pentru a o trăi decent. Deseori tratez pacienți credincioși și le respect concepțiile, chiar dacă eu nu cred în ele.

■ Timp de zece ani v-ați dedicat studiile unui subiect complex – anxietatea morții. În “Privind Soarele în fațăˮ scrieți că dacă ne asumăm propria moarte, începem să dăm un sens vieții. Dar cum este posibil să ne bucurăm de ceva (de viață, în acest caz), dacă știm cu certitudine că se va termina?
■ Cred că suntem capabili să ne bucurăm de lucrurile care au sfârșit – facem asta în orice clipă. Multe dintre plăcerile noastre durează puțin. De exemplu, atunci când eram copil mergeam în tabăra de vară și iubeam acest lucru, dar cu siguranță nu aș fi stat să plâng în pumni cu gândul la sfârșitul verii, ca să-mi umbresc bucuria timpului pe care îl aveam la dispoziție până atunci.

Am făcut terapie, de multe ori
■ Mergeți la un terapeut? Aveți nevoie de cineva care să vă cunoască întrebările și neliniștile?
■ Fiecare terapeut trebuie să aibă, el însuși, parte de multă terapie. Noi înșine suntem propriile instrumente, și cele mai valoroase, chiar dacă uneori uităm asta. Am făcut terapie de multe ori. Toți terapeuții buni ar trebui să facă terapie într-un fel sau altul, de-a lungul întregii vieți – chiar dacă este vorba de a avea o consultație sau o… discuție cu un bun prieten care este terapeut. Prima mea terapie era de trei ori pe saptamană, de-a lungul a trei ani, o psihoanaliză în pur stil Freudian. Am simțit că nu îmi este de mare folos din cauza rolului terapeutului, care era extrem de distant și impersonal, ba chiar stătea la marginea câmpului meu vizual, pe un scaun, în prelungirea canapelei. Situația aceasta mi-a arătat că nu a fost un bun model de terapie și că terapeutul trebuie să fie mult mai descis, mai accesibil pacientului și trebuie să facă ședința interactivă. Mai târziu, când am început să lucrez cu pacienți care aveau cancer și înfruntau moartea, chiar și atunci când lucram cu grupe de pacienți, am avut de înfruntat din plin propria-mi anxietate privind moartea mea. Atunci am reînceput terapia cu Rollo May, un terapeut care se ocupă cu psihanaliza existențială și care m-a ajutat să-mi rezolv această problemă. Ori de câte ori am trăit episoade puternice de anxietate, cauzate indferent de ce motiv, și chiar dacă erau pe durate scurte, am găsit de folos să consult un terapeut, care, de regulă, folosea un alt tip de persuasiune decât foloseam eu, pentru a-mi face o idee despre cum se raportează celelalte terapii la respectiva problemă. Le spun răspicat studenților mei că terapia pe care o solicită fiecare este cel mai important ingredient în formarea lor profesională.

Primesc în continuare pacienți
■ Continuați să oferiți consultații? Sunteți scump?
■ Da, primesc în continuare pacienți, chiar dacă lucrez doar part-time. Facturez prețurile obișnuite pentru America. Dau pe Skype unele consultații.

■ Ce greșeli ale terapeuților fac ca procesul terapeutic să fie îngreunat?
■ Formarea profesională a unui terapeut presupune mult timp și, pentru unii, este foarte greu de învățat faptul că cel mai important ingredient pentru o terapie de success este natura relației dintre pacient și terapeut. Trebuie să învețe cum să empatizeze și să creeze spațiul optim pentru confesiune.

■ Este mai greu să trăiți, având această meserie? Vă analizați fiecare gând, fiecare gest, fiecare reacție?
■ Nu, nu este deloc greu pentru o parte din psihiatri. Urmez principiile lui Socrate. Viața nu merită să treacă neexaminată. Deci întotdeauna îmi examinez viața și îi ajut pe clienții mei, dar și pe prieteni și pe copii să continue să se auto-analizeze. De 25 de ani sunt într-un grup de zece terapeuți. Ne întâlnim la fiecare două săptămâni, să vorbim despre noi înșine, despre problemele cu pacienții și despre ce se mai întâmplă în viața noastră. Pentru mine, acest grup, colegii și prietenii, contează enorm!