Adrian Ursu: Un război pe care mintea noastră nu-l înțelege

Ce faci când țara în care ești ziarist nu-ți mai oferă nicio surpriză? Te plictisești, nu faci nimic sau cauți o altă țară! Pe cât posibil una care este, dar nu există! Cam asta a făcut Adrian Ursu toamna asta. S-a dus până în Siria ca să descopere acolo o țara despre care noi nu avem habar: Rojava! Nu, nu e o țară imaginară. Are de toate: oameni, guvernare și bombe. Multe bombe!

Sabina Iosub: Cum ai luat decizia de a pleca în Siria?
Adrian Ursu: Brusc! Am luat decizia după ce m-am consultat cu noul nostru coleg de la În premieră, cu Mircea Barbu ,cel care s-a alăturat echipei lui Carmen Avram acum o lună, și care mi-a relatat despre precedenta sa experiență în Siria, atunci când a reușit să realizeze câteva reportaje absolut spectaculoase pentru instituția de presă pentru care lucra la vremea aceea și mi s-au trezit amintirile de pe vremea când făceam asta mai frecvent, de pe vremea când am fost și-n Iugoslavia, în Irak și-n Afganistan și am descoperit la vremea aceea că vezi și cunoști o altfel de realitate pe care numai închipuindu-ți-o de acasă din fotoliu nu ai cum s-o percepi în detaliu. E drept că după cele câteva zile petrecute acolo nu pot să spun că am înțeles, dar m-am apropiat de lucrurile pe care le vedem pe agențiile de știri, le citim în fluxurile de informații și încercăm să le punem cap la cap zi de zi. Până nu miroși locul acolo, până nu-i întâlnești pe oameni, e greu să ai o percepţie măcar apropiată de realitate. Repet, nu pot să spun că este cea mai corectă și cea mai precisă cea pe care mi-am format-o acolo, dar e ceva mai apropiată de realitate.

Sabina Iosub: Care a fost diferența dintre ce-ți imaginai că vei vedea acolo și ce ai găsit cu adevărat?
Adrian Ursu: Diferența a fost legată de modul de a se purta războiul acestor zile și-n aceste lumi. Ne-am obișnuit ca atunci când vorbim despre război să ne închipuim că sunt utilizate noile arme, că sunt folosite tehnologiile de vârf pe care le vedem prezentate de marile armate ale lumii la defilări sau la târguri de armament sau în filme. Ei bine, acela e un altfel de război. Cel din Siria e un război sângeros ca orice război, dar și cumva primitiv pentru că dincolo de intervenția Rusiei sau a coaliției internaționale sau de utilizarea de armata încă fidela a lui Bashar Al-Assad a aviației sau a tehnicii militare grele, e totuși un război care se poartă încă cu AKM-ul, în care sacii de nisip devin pavăză suficient de sigură în fața unor atacuri care se pot petrece oricând - dimineața, la prânz, noaptea, când te aștepți mai puțin. E un altfel de război pe care nu ți-l poți închipui la dimensiunea lui decât privind efectele. Și efectele sunt într-adevăr șocante. Am văzut, de exemplu, un sat distrus, pur și simplu pisat de artilerie, era un sat care fusese prins între cele 3 tabere care acolo se confruntă. Pe de o parte fidelii lui Assad, pe de altă parte cei din ISIS și nu în ultimul rând armata populară a kurzilor, o grupare militară extrem de interesantă pentru cine vrea să studieze istoria militară și felul în care se organizează armatele lumii, pentru că este născută din grupări paramilitare, dar devenită o forță regulată cu principii și regulamente foarte precise. Satul acela pe care l-am văzut într-una dintre deplasările pe linia frontului pur și simplu a fost pisat până la ultima piatră a ultimei case. Timid, oamenii încercau să se întoarcă în aceea localitate și-n satele din jur, dar descopereau că nu mai au nimic. Nu mai există case, nu mai există rețele electrice, apă și greu își recapătă încrederea. Elimină frica, scapă de toate temerile care i-au măcinat și alungat din acele locuri. Foarte multă sărăcie. E multă suferință pe care o ghicești pe chipurile oamenilor, dar mai ales ale celor care au fost nevoiți să fugă din casele, din satele lor. Dar de partea cealaltă e și un soi de optimism straniu pentru cineva venit din afară pe care-l găsești pe fețele celor care încearcă să-ți transmită că ei sunt acolo și sunt ultima redută. Structura asta statala, Rojava, pe care au creat-o kurzii în zona de graniță cu turcii şi Irakul e cumva ultimul bastion în calea invaziei ISIS spre Turcia și spre NATO. Ultima zonă tampon până la alianța nord-atlantică este reprezentată de cele 3 cantoane unite sub steagul acestei entități nerecunoscute deocamdată de nimeni, dar care încearcă să se organizeze. Au Parlament, au Guvern, au structuri administrative locale, au tot felul de forme colectiviste în care încearcă să se ajute unii pe alții – sigur este un stat dacă putem să-l numim așa care se inspiră ideologic din doctrina lui Ocealan, au la bază un soi de marxism-leninism adaptat locului, în care de pildă nimeni nu plătește taxe, nu ai taxă pe salariu, nu ai TVA, nu ai taxă pe profit, nu ai impozit pe casă sau mașină, primești în schimb servicii medicale, educație, minime elemente de infrastructură din partea statului. De unde are statul bani, am încercat să aflăm împreună cu Mircea Barbu în interviurile pe care le-am realizat cu unii dintre oficiali. Greu de obținut un răspuns clar. Sigur, statul gestionează resursele de petrol, nu puţine, din acea zonă, dar din păcate pentru ei, embargoul aproape natural la care este supusă regiunea, pentru că ea se învecinează cu Turcia, unde granița este închisă cu zonele controlate de ISIS unde sigur e periculos să trimiți cisterne cu combustibil și frontiera cu Irak-ul unde singurul punct pe unde se poate trece frontiera printr-o zonă să zicem mai liniștită, embargoul acesta face ca valorificarea acestei resurse să fie mai mult una internă decât una care să aducă valută și resurse financiare suplimentare. Dar, repet, privit așa superficial pare un model social ideal – cu toții nu-i așa ne dorim să nu plătim taxe, dar să avem totul gratuit.

Sabina Iosub: La modul real ei au și viitor?
Adrian Ursu: Ei speră, desigur, să aibă viitor într-o țară, să-și construiască, să se unească vor unii, nu toți, cu Kurdistanul Irakian, o zonă care s-a dezvoltat și care o are o înflorire economică absolut spectaculoasă. Am văzut în Kurdistanul Irakian orașe cu zgârie nori, cu parcuri de distracții, cu mall-uri, foarte multe mall-uri cu bulevarde cu câte 6-8 benzi, luminate noaptea ca-n Vegas. E o realitate pe care o descoperi extrem de surprins gândindu-te că atunci când spui Irak încă ai în minte distrugerile războiului și felul în care pacea a venit extrem de greu acolo. Sigur, în Irakul de nord există încă zone care se află sub controlul ISIS cum este orașul Mosul, unul dintre orașele importante din acea zonă pe care forțele libere ale Kurdistanului încearcă să-l recucerească. Revenind însă la Rojava, ea ar vrea să aibă un viitor într-un astfel de stat compus din cantoanele pe care le-au așezat laolaltă în Siria, Kurdistanul Irakian, partea Iranului locuită de kurzi și desigur zona din Turcia unde aceeași populaţie este majoritară, este puțin probabil că Turcia va accepta o astfel de formulă, e aproape imposibil de crezut că Iranul își va da acordul pentru o astfel de alăturare, ca urmare viitorul lor este destul de incert mai ales că în clipa de față recunoașterea internațională întârzie să vină cu toate că am întâlnit acolo parlamentari spanioli, parlamentari germani, europarlamentari germani veniţi în misiuni de observare, de cunoaștere, de înțelegere a zonei, e drept, mulți dintre ei erau din partide socialiste, mult mai apropiați de un astfel de model pe care-l propune această structură statală. E un miraj care-i adună acolo pe tot felul de, să le spunem, boemi ai Occidentului. Sunt tot felul de tineri din grupări anarhiste, grupări de extremă-stângă care vin să se alăture armatei populare din Kurdistanul Sirian din dorința de a face altceva și a avea o concretizare cumva a mișcărilor la care au participat în acești ani: Occupy Wall Street, sau diverse alte Occupy, au fost mișcări fără rezultat. Niște proteste de câteva zile, cu confruntări cu poliția, jandarmii, carabinierii cine-o mai fi fost în forțele de ordine și cam atât, în vreme ce acolo au șansa se se alăture unui model social care li se pare lor atractiv și în același timp să se înroleze în batalionul internaţional care luptă împotriva ISIS și în felul asta să aibă și impresia unei datorii împlinite. Sunt americani, sunt australieni, nemţi, austrieci, neozeelandezi, toate națiile pământului, inclusiv doi români. Doi români care au venit acolo în Siria cu gândul că au și ei de făcut ceva, ca au și ei într-un fel un rost, nu știu dacă aici nu reușeau să și-l găsească, acolo ei au impresia că l-au descoperit. Colegul nostru Mircea Barbu a stat de vorbă cu ei și sunt extrem de interesante concluziile lor de spre viaţă, destin și mai ales despre ce i-a mânat în luptă. Sigur că acolo și-au luat nume de împrumut, nume de război, așa cum fac mai toți cei care se înrolează în batalioanele internaționale, batalion condus de un american fost pușcaș marin, un personaj extrem de spectaculos un fel de Rambo al locului, ca de altfel mulţi dintre cei care vin din Statele Unite și care sunt foști militari ce au acumulat în mod bizar, sau nu, frustrarea de a nu fi participat la acțiuni de luptă efective după ce s-au antrenat atâta vreme pentru așa ceva. Nu știu, poate au fost dislocați în Germania la odihnă și tratament, într-o zonă liniștită și nu au avut ocazia să tragă un foc de armă într-o confruntare reală și se alătură acestor unități paramilitare din dorința de a-și valorifica experiența pe care au dobândit-o. Așa cum știm și de partea cealaltă, aceeași tentație îi împinge pe unii să se înroleze în grupările controlate de statul Islamic și să devină probabil fără să știe sau fără să se vadă, inamici unii cu alții, conaționali și uneori chiar camarazi din aceeași armată luptând în tranșee diferite. E o lume pe care o înțelegi greu , e o lume pe care cred numai trăind acolo poți să ai pretenția că ai descoperit-o cu adevărat. Mărturisesc de pildă că pe mine m-a șocat să descopăr în Siria, la vreo 40 de kilometri de granița cu Irak-ul o tabără de refugiați în Siria din Irak. M-aș fi așteptat ca lumea, toată-lumea, toată-lumea care poate, să fugă din Siria. Ei bine, nu. Iată că există și oameni care vin în Siria pentru că acolo, în această enclavă, lucrurile par să fie mult mai sigure decât în localitățile din Kurdistanul Irakian controlate sau preluate în stăpânire de Isis. De-aia spun că ceea ce noi așezăm așa în pătrățele ce ni se par bine delimitate pe hărțile noastre mentale aici în țară, și nu numai la noi în țară ci și în multe alte locuri din bătrâna Europă, nu prea corespunde întotdeauna realităților din teren. Realități care, sigur, sunt cele pe care le întâlnești în zona asta a Orientului Mijlociu, de la mizeria de pe străzi și sărăcia din Gaza, la nesiguranța pe care o ai mergând în Afganistan. Aici, de pildă, în zonele controlate de kurzi e un altfel de sentiment pentru că ce au reușit fondatorii acestei entități numite Rojava este să pună laolaltă în destulă pace creștinii și musulmanii, arabii și kurzii și să creeze un soi de stat multi-etnic suficient de așezat în care, culmea, mai sunt tolerate pe ici pe colo până și trupele de poliție sau armata lui Bashar al-Assad. Am trecut la un moment dat cu mașina în care eram pe lângă un basorelief uriaș al lui Hafez al-Assad, tatăl lui Bashar, pe care îl păzeau vreo trei ciumpalaci în uniforme verzi din armata prezidențială cu sacii de nisip care fac parte din decorul obligatoriu și de partea cealaltă a străzii, deci pur și simplu de partea cealaltă a șoselei, pe un mic promontoriu erau așezați alți saci de nisip cu un alt drapel al armatei populare a Kurdistanului. L-am întrebat pe cel care ne era ghid la vremea respectivă cum de e posibil așa ceva, cum stau față în față fără să se omoare unii pe alții. Şi ne-a spus că sunt mici acorduri tacite ca în anumite zone să se tolereze reciproc într-un fel depistând că acum inamicul cel mare este statul Islamic și că marea amenințare de acolo vine. Acolo sunt actele de cruzime, acolo sunt probabil cei mai sângeroși luptători și ei devin cumva inamicul comun și al unora și al altora. Într-unul din orașele mai importante, al doilea ca importanță din această regiune, în Qamishli, unde există și un aeroport, trupele lui Assad controlează centrul orașului și zona aeroportului, ca urmare acolo a trebuit și noi să ne ferim destul de mult pe străzi pentru a nu fi depistați ca străini de către poliția regimului întrucât noi intrasem în Siria desigur fără viză, nu intraserăm legal și ar fi însemnat că în clipa în care erai interceptat de o astfel de patrulă desfășurarea era simplă – o celulă de arest acolo în localitate, apoi în două zile transferul spre Damasc, ceea ce probabil era o experiență pe care nimeni nu și-ar fi dorit-o. Dar iarăși dau acest exemplu pentru a înțelege că e extrem de fluidă întreaga situație și mai ales nu sunt linii groase de demarcație. Și asta cred că este de fapt marea problemă a tuturor spațiilor de conflict din această regiune. Așa s-a întâmplat și în Irak, așa s-a întâmplat și în Afganistan. Coalițiile internaționale n-au reușit să domine și să pacifice acele regiuni pentru că ele nu funcționează după regulile cu care noi suntem obișnuiți. Noi aici, în lumea europeană să zicem, sau dincolo de ocean, în Statele Unite, avem niște principii și niște reguli de civilizație și conviețuire care ni se par evidente. Dincolo există alte reguli, tot de civilizație și altfel de conviețuire care nu se suprapun deloc celor alor noastre. Și tocmai de aceea, neînțelegându-le și neavând cum să le stăpânești e greu să impui ceva, să impui vreun model acolo. Nu știu care va fi viitorul acestei zone, nu știu dacă reduta asta despre care vorbim va reuși să reziste, dacă ea va fi într-adevăr piatra de care se va împiedica statul Islamic în ofensiva sa, în expansiunea pe care a înregistrat-o în ultimele luni. Nu știu dacă Turcia va tolera o astfel de entitate la granițele sale, nu știu dacă se va produce unificarea pe care o speră kurzii de-o parte și de alta a celor patru granițe. Cert este că în clipa de față acolo se creează impresia cel puțin că rezistența e posibilă. Şi asta cred că insuflă și altora ceva mai mult curaj. Să nu uităm că expansiunea acestei grupări teroriste care a reușit să transmită groază nu numai în regiune, dar și până în inima occidentului, s-a bazat pe resemnarea celor care au considerat că nu te poți lupta cu așa ceva, că e imposibil de rezistat unor oameni sângeroși și fără scrupul și care decapitează, care crucifică creștini, care sunt dispuși să comită orice act atroce. Ei bine, cei din zona controlată de kurzi din Siria au demonstrat că se poate. Că pot fi recucerite sate, orașe care intraseră sub stăpânirea Isis, că pot să mențină pacea într-o regiune populate multietnici și cred că măcar acest aspect ar merita cu adevărat studiat. Pentru mine a fost o experiență pe care nu o regret nicio clipă și pe care aș recomanda-o tuturor celor care vor să înțeleagă mai bine ce se întâmplă într-o astfel de zonă chiar înainte de a lua decizii importante pe plan global.

ROLUL ROMÂNIEI ÎN ZONĂ

Sabina Iosub: Știi că s-a vorbit foarte mult despre rolul României în conflictul din zona respectivă. Spunea președintele la un moment dat că România poate fi un facilitator al păcii în zonă. Cât de posibilă e de fapt o astfel de situație pentru România? E adevărat, suntem în continuare reprezentați acolo la nivel diplomatic…
Adrian Ursu: Am avut într-adevăr o relație privilegiată politico-diplomatică în zonă și avem un mare avantaj – avem o reputație bună. Romania-Romania. Când spuneai România lumea te saluta, măcar și pentru faptul că nu avea nicio amintire neplăcută. Poate nu știa unde ești pe hartă, poate nu știa exact lucruri despre tine, și cei mai mulți nu știau, dar faptul că nu aveau, cum ar spune englezul “a bad memory”, e deja un câștig. E un lucru pe care poți să-l valorifici la un moment dat. Din păcate noi nu mai avem o diplomație activă, nu mai avem o diplomație care să se implice, suntem prea mult legați în siajul altora și mergem pe deciziile pe care le iau aceștia și cred că asta face imposibilă o astfel de speranță că noi am putea să avem un rol important acolo în zonă. Dar, repet, câtă vreme poți să fii simpatic, câtă vreme Dacia Solenza o întâlnești ca taxi pe străzile din Amouda, capitala cantonală, poți să ai niște argumente. Poți să ai un avantaj pe care alții în mod sigur nu îl au și nu îl folosesc. Din păcate nici noi nu îl valorificăm.

Sabina Iosub: Se pune că sămânța problemei valului de refugiați este acolo. Sigur, lucrurile între timp s-au transformat. Există foarte multe discuții vis –a –vis de număr de persoane, de norme, de câți oameni ar trebui noi să primim sau alte state europene. Lucrurile nu sunt deloc clare. Cum crezi tu că se vor așeza sau, de unde vine așezarea aici?
Adrian Ursu: Sigur că există o migrație naturală, determinată de frica de război, de sărăcie, de mizeria în care sunt nevoiți să trăiască, și eu nu am fost în zonele cele mai lovite de război, bănuiesc că acolo unde peste toată nebunia au mai venit și rachetele rusești, unde confruntările nu s-au oprit decât pentru câteva ore, lucrurile sunt și mai dramatice. Dar, Mircea Barbu a filmat de pildă, și o să vedeți la Antena 3, imagini cu cele câteva sute, mii de refugiați care reușesc să treacă granița înapoi din Turcia spre Siria. Sunt oameni care vor pur și simplu să revină la casele lor. Unii le mai găsesc, alții nu le mai găsesc întregi. Unii constată după ce s-au întors că le-au fost jefuite de bunurile pe care le lăsaseră acolo, dar există această dorință de a se întoarce. Nu toți au posibilitatea, nu toți sigur vor să mai revină la traiul ce l-au avut înainte. Alții speră că în Germania sau în orice altă țară din Occidentul bogat vor reuși să-și construiască o altă viață. Dar să nu uităm, asta e valabil și pentru concetățenii noștri, asta e valabil și pentru oameni care provin din tot acest spațiu european al estului care a fost sărăcit și umilit de deceniile de comunism, deci nu e neapărat o realitate specifică zonei. Evident că există în Turcia o populație migratoare uriașă, se vorbea de două milioane și jumătate de oameni care ar putea să pornească într-o bună zi, dacă Turcia îi și îndeamnă spre asta, către Occident și ar crea o uriașă problemă Europei. Dar în acele două milioane și jumătate de oameni eu nu cred că nu se vor găsi niște sute de mii măcar care atunci când vor putea, când se va întoarce cât de cât pacea în țara lor, să nu dorească să revină acolo unde le e locul. Am văzut de pildă trecând cu o bărcuță minusculă câteva zeci de oameni apa ce separă, râul ce separă Siria de Irak. Veneau din Irak, se întorceau în Siria cu saltele, cu sacoșe, cu oale, cu mica lor agoniseală pe care și-o luaseră în exod și cu care reveneau acasă. Erau apăsați de griji și de întrebări, dar totuși în clipa în care au pus din nou piciorul, coborând din barcă, pe pământul sirian, se simțea că se mișcă altfel decât în clipa în care-și încărcau lucrurile de partea cealaltă a râului în barcă. Erau la ei acasă totuși, oricât de mare ar fi fost îngrijorarea față de ceea ce vor găsi atunci când vor ajunge la locuințele lor, în satul lor. Cred că cineva ar trebui să le ofere mult mai mult sprijin. Și sunt atâtea organizații internaționale, cu bugete uriașe, care s-au concentrat în aceste luni, în ultimele săptămâni, pe taberele nou-create în Europa, dar sunt tabere unde nimeni nu ajunge, Crucea Roșie trece doar o data la câteva luni în acest spațiu – în Irak, în Siria, în Turcia și unde un sprijin umanitar ar fi probabil un semn că nu sunt uitați, că nu sunt ai nimănui și că dacă lucrurile se vor așeza, cineva îi va ajuta să-și reia viața acolo unde le este locul, în țara lor, în satul lor.

MI-AU RĂMAS ÎN MINTE FIGURILE COPIILOR

Sabina Iosub: Care a fost sentimentul care a predominat pe parcursul prezenței tale acolo? Speranță, teamă, apăsare?
Adrian Ursu: Mărturisesc că de curiozitate. Curiozitatea a fost dominantă și știi bine că în meseria noastră te duci acolo cu gândul ăsta – să afli cât mai multe, să poți relata mai precis, să înțelegi mai exact și să cuprinzi. Să cuprinzi cât mai mult, mai ales că aveam puține zile la dispoziție și am avut și neplăcerile legate de faptul că Mircea Barbu n-a reușit să treacă o data cu mine granița și a trebuit să încerc cu ajutorul unui alt jurnalist român, Ștefan, să filmăm așa, ca amatorii în primele zile. De-aia nu am avut timp de multe alte sentimente fiind prea ocupați cu meseria. Aș fi vrut să fac mult mai multe, aș fi vrut să stau mult mai mult, aș fi vrut să înțeleg mult mai bine și cred că la un moment dat merită să te întorci acolo pentru că după ce am plecat, am rămas cumva așa cu niște imagini în minte și cu niște figuri mai ales. Erau în special figurile copiilor pe care îi întâlneai la tot pasul. Mulți, foarte mulți copii, care aveau aceeași bucurie de a trăi pe care o are orice copil din orice țară a lumii. Că se jucau cu un cerc ruginit, că își cărau frățiorul mai mic în cârcă, sau pur și simplu că ieșeau să te întâmpine zgomotoși și bucuroși, îți demonstrau că acolo viața își are rostul și cursul ei, doar că cineva, din când în când, încearcă să îl întrerupă brutal. Marele nostru noroc, al ființei umane, este că asta nu se poate de tot și nu se poate până la capăt.