Pacepa: Omul din spatele legendei

Un document de excepţie, un interviu în premieră mondială. Demnitarul cu rangul cel mai înalt din fostul bloc sovietic, care a primit azil politic şi protecţie în SUA, generalul Ion Mihai Pacepa, a acceptat să vorbească despre el. “Omul din spatele legendei” a fost un serial de februarie, cu cîte un episod zilnic, de-a lungul unei săptămîni.

Un document de excepţie, un interviu în premieră mondială. Demnitarul cu rangul cel mai înalt din fostul bloc sovietic, care a primit azil politic şi protecţie în SUA, generalul Ion Mihai Pacepa, a acceptat să vorbească despre el. “Omul din spatele legendei” a fost un serial de februarie, cu cîte un episod zilnic, de-a lungul unei săptămîni.

 
Un interviu care a atras un val de comentarii. Mai mult sau mai puţin avi­za­te. Mai mult sau mai puţin violente, răutăcioase, veninoase. Dar şi aprecieri. Ba chiar şi cîteva ame­nin­ţări, unele depăşind limitele ac­cep­­tabilului. Trecuseră zile bune, ba chiar săptămîni, şi tot mai primeam comentarii pe marginea interviului. Ce anume a avut el deosebit, mai ales că generalul nu era la primul in­ter­viu din viaţa sa şi mai oferise de­ta­lii despre ceea ce a însemnat pentru el munca în Securitatea comunistă, fuga din ţară, diverşii prota­gonişti ai scenei politico-securiste din timpul lui Ceauşescu, dar vorbise mult şi despre diverse momente din istoria modernă, despre care deţinea informaţii preţioase?

 
UN PIC ALTFEL. Ceea ce a ac­ceptat de data asta Pacepa a fost diferit. A fost un interviu despre VIE­ŢI­LE lui. Cea din România, sub zodia Securităţii, şi cea din SUA, ţara adoptivă, care i-a oferit o viaţă no­uă. Şi o identitate nouă. A vorbit despre averea pe care a lăsat-o în ţa­ră în momentul fugii. Despre cei care l-au ajutat să-şi aducă fiica şi gi­ne­rele în SUA. Despre cea de-a doua so­ţie, din America. Despre car­tea care a stat, de fapt, la baza con­dam­­nă­rii cuplului Ceauşescu, în de­cem­brie 1989: “Orizonturi Roşii”. A ac­cep­­tat să vorbească despre trădare şi tră­dători. Despre prieteni, cărora le-a tran­smis şi un mesaj prin inter­me­­diul Jurnalului Naţi­o­nal. Despre duş­mani, cu convingerea că timpul va demonstra că el a ales tabăra co­rec­tă. A deschis cufărul cu puţinele fo­tografii pe care le-a recuperat de-a lun­gul timpului şi ni le-a oferit, în pre­­­mieră. A fost mai deschis, mai dis­­­pus să răspundă la întrebări incomode, mai “altfel”. Dar nu a fost uşor. Interviul a văzut lumina ti­pa­ru­lui abia după două-trei luni de ne­go­ci­eri, Ion Mihai Pacepa fiind de­par­te de ceea ce numim “persoană maleabilă”.

 
INFORMAŢII NOI. Am aflat cu toţii, astfel, că raportul Securităţii nr. 035.742 din 11 septembrie 1978, care consemnează toate bunurile care i-au fost confiscate de Securita­te, imediat după ce a decis să pă­ră­seas­că România în vara lui 1978, a esti­mat valoarea lor la 1.291.042 de lei. La cursul valutar de atunci, suma în lei echivala cu circa 80.000 de dolari. “Ţinînd cont că am avut un sa­lariu în lei care îl egala pe cel al pri­mului-ministru – în comunism, spi­onii-şefi erau bine plătiţi –, că pri­meam prime în valută şi mergeam re­gulat în Occident, estimarea este per­fect justificabilă. Nu e o glumă, dar de la asta pînă la mi­li­­oanele de dolari (estimarea averii sale vehiculată prin presa postrevo­lu­ţionară – n.r.) vînturate azi de criptocomunişti e cale lungă. Nu ştiu cum au ajuns la milioane”, ne măr­tu­risea Pacepa în interviu. Adă­u­gînd: “Cînd am făcut ruptura cu Cea­u­şescu, aveam o co­lec­ţie remarcabilă de tablouri, în ma­rea lor majoritate cumpărate de la Consignaţia, începînd cu anii 1950. Fosta mea soţie, Ileana, are o bună parte a chitanţelor, restul poate fi gă­sit, pro­babil, în arhivele Con­sig­na­ţi­ei, fi­e­ca­re chitanţă descriind piesa cum­pă­rată. Alte tablouri au fost cum­pă­rate de la pictori contemporani, ca Piliuţă, pe care-i ajutam ma­te­rial”.

Dintre declaraţiile generalului, cuprinse în paginile interviului-fluviu, spicuim cîteva, fără a avea pretenţia că am sintetizat esenţialul.

“Insinuarea că aş fi evreu a fost menită să dea securiştilor baza pentru a-l determina pe «Şa­calul» să mă asasineze pe teritoriul SUA.”

“Bineînţeles că am făcut poliţie politică. Toţi securiştii, de la mic la mare, au făcut poliţie politică. Cei ca­re spun altfel mint. Cu neruşinare.”

“Privind activitatea de atunci cu ochii mei de azi, o consider reprobabilă. Apartenenţa mea din trecut la casta decăzută şi coruptă a nomenclaturii este astăzi pentru mine un alt motiv de jenă morală.”

“Denumirea de cod a acţiunii pentru asasinarea mea în SUA a fost «Operaţiunea 363». Ea a fost propusă de CIE prin raportul nu­mă­rul 0012578 din 21.10.1980 şi aprobată de şeful DSS, Tudor Postelnicu.”

“«Orizonturi Roşii» nu e o car­te despre mine, ci despre tirania co­mu­nistă exemplificată prin Cea­u­şes­cu.”

“La 28 iulie 1978, cînd am ajuns în Statele Unite ca un om liber, am adus cu mine doar hainele cu care am fost îmbrăcat, o fotografie a fetei mele, o adîncă înţelegere a comunismului şi o dorinţă de a spune în­tre­gii lumi ce se petrece la vîrful pi­ra­midei din România lui Ceauşescu.”

“Activitatea mea din cei 27 de ani de cînd Guvernul SUA mi-a acordat azil politic nu a fost îndreptată nici un moment împotriva României.”

“Am plătit cu două condamnări la moarte cruciada împotriva tiraniei comuniste şi nu vreau să fiu primit în România de oficiali ca Ristea Priboi sau Nicolae Pleşiţă, care au slujit comunismul pînă în clipa în care şi-a dat duhul şi care continuă să-i eticheteze ca «trădători» pe cei care au avut viziunea să ajute lupta NATO împotriva comunismului.”

În loc de final, am să reproduc un fragment din interviu. Un fragment dedicat prietenilor. “Îndrăznesc să folosesc gazeta ca să cer scuze tutu­ror Pacepilor, Lupanilor, Gă­bu­denilor şi Turianilor, pentru că le-am făcut viaţa iad în anii lui Cea­u­şes­cu, şi ca să le mulţumesc pentru afec­ţi­­u­nea pe care continuă să mi-o arate. Ca să exprim adînca recunoştinţă fa­miliei Dămăceanu, pentru că a ră­mas lîngă Dana cînd toţi ceilalţi au pă­răsit-o. Ca să-i spun dragei mele ne­poate Felicia Pop şi soţului ei, Pe­tre, că le aplaud îndîrjirea cu care au stat, şi stau, alături de unchiul lor. Ca să le mărturisesc dragilor mei pri­eteni, Lucica Sîrbu, Mia şi Petre Fru­jină, Katia şi Laurenţiu Micş­u­nes­cu, că mi-e dor şi mi-e greu fără ei. Şi ca să mulţumesc fostului şef de ca­bi­net, maiorul Vasile Pop, şi fostului şo­fer, căpitanul Marcel Pa­ras­chiv, pen­tru devotamentul lor în anii cînd au fost lîngă mine şi mai ales după aceea.”