Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
(Continuare din episodul 6)
Părăsim Viena cu părere de rău. Nu e un oraș cald, primitor, cum sunt orașele noastre. Te primește cu brațele lui de beton deschise, dar nu te strânge la piept. Nu-ți oferă un animăluț vagabond, să-l mângâi și să-l hrănești, să fie numai al tău cât timp stai acolo. Nu-ți arată cu sinceritate cotloanele intime, ci te poartă numai pe străzi parcă dinadins pregătite pentru ochii oaspeților. Nu cred că n-are și Viena, cum avem și noi la București, străzi fără asfalt, cu gropi, cu leșuri de câini întinse pe sub garduri, cartiere fără canalizare, cu veceul în curte, clădiri cu pereții sparți, mâncate de igrasie, blocuri mohorâte, maidane cu mormane de gunoi și câte și mai câte lucruri care, de ce să nu recunoaștem, nu fac cinste unei capitale, dar măcar noi avem franchețea de a nu le ascunde. La noi, ce e-n gușă e și-n căpușă.
Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (6) - Răzbunarea unui român sărac
Cu toate astea, ne-a cam plăcut Viena. Pentru că este un oraș tolerant. Ne-a primit așa cum eram și ne-a lăsat în pace. De asta oftăm acum, când trenul care ne va duce la Frankfurt se smulge fără efort din înțepenire și începe să alunece pe calea ferată lin ca o bărcuță de hârtie în cadă. Și mai oftăm din cauză că ne îndepărtăm tot mai mult de țara noastră, ne afundăm în neagra străinătate și asta ne face să ne simțim cumva ai nimănui, abandonați și vulnerabili. Mă gândesc sincer, cu emoție, că la întoarcerea acasă, când voi coborî în Gara de Nord, voi da chiștoacele la o parte cu palma și voi săruta pământul țării.
Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (5) - Șunca din seif
Departe, în zare, o rafinărie OMV suflă în cer, prin zeci de guri, nori de fum și de aburi. Partea aia de cer e mohorâtă, o pată cenușie pe catapeteasma sinilie, imaculată. În semn de recunoștință că le-am dat petrolul aproape gratis, din tot sufletul, austriecii de la OMV n-au lăsat să se întâmple așa ceva și la noi. Au închis combinatul Arpechim din Pitești și l-au vândut bucată cu bucată la fier vechi. Altfel, cerul nostru ar fi fost mânjit de răsuflarea otrăvită a monstrului. Albastrul curat de pe drapelul național ar fi devenit o minciună.
Călătorim cu Intercity Express, un tren nemțesc de mare viteză. Când l-am văzut tras pe linie, în gară, mi-am verificat biletul. Nu-mi venea a crede că voi merge cu așa minunăție de tren. Părea un deget lung, de metal, cu unghia încovoiată; îl și vedeam cum se înfige fulgerător în spuma orizontului. Întotdeauna m-au fascinat trenurile. Când eram mic am fugit de acasă și m-am dus vreo zece kilometri peste dealuri ca să văd trenul. A fost una dintre cele mai frumoase zile din copilăria mea. Nu m-am mărginit, atunci, doar să-l privesc cum intră în gara mică de pe malul Jijiei, ci am și urcat în tren. Cu emoție, ca într-o biserică. Și acum, după atâția ani, aceeași emoție m-a cotropit când am urcat în Intercity Express.
Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (4) - Sufletul mort al Vienei
Însă, vai, nu după mult timp de la plecare, emoțiile m-au părăsit, odată cu suspinele înstrăinării, și locul lor a fost luat de niște dezamăgiri cumplite.
Trenul ăsta gonește cu două sute la oră! De patru ori mai repede decât media cu care am mers de la București la Curtici. Nici în tunel, nici la urcuș nu încetinește. Pe un ecran electronic, în capătul vagonului, se afișează în timp real viteza cu care mergem. Niciodată nu sare de 201, nu coboară sub 199 – doar când oprește în stații. Când trecem pe lângă o autostradă, pare că mașinile abia se târăsc, deși gonesc și ele cu viteze care în România devin subiect de știri la televizor. Le lăsăm în urmă ca pe niște jucărioare sofisticate împinse cu mâna pe covor de niște copii somnoroși. Înțeleg acum de ce nu mai e niciun loc liber în vagon. Când se grăbesc, vest-europenii iau trenul.
Dar viteza asta nemaipomenită e ceva ce strică tot farmecul unei călătorii pe calea ferată. Peisajul curge pe lângă noi năvalnic, un torent verde în care formele și detaliile se topesc. N-apuc să văd ceva ca lumea și să rumeg bine imaginea. Cu atât mai puțin să fotografiez. Până duc aparatul la ochi, până încadrez, ținta dispare. Cum să călătorești în asemenea condiții?
Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (3) - Occidentul, demn de mila noastră
În România nu e așa. Trenurile noastre nu-ți fură nimic din farmecul locurilor pe care le străbați. Și avem cea mai frumoasă țară – știm asta încă de la grădiniță. Iar dacă îndrăznește cineva să spună că nu e așa, sau că nu e chiar așa, româncele îl bat cu poșetele în cap, fulgerele internetului se abat asupra ticălosului, ziarele îl îngroapă sub înjurături și, dacă s-ar putea, ar fi dat afară, cu șuturi în fund, din țara pe care nu o iubește destul și pe care nu o merită.
La noi poți să tragi o țigară între vagoane sau la veceu, te mai înțelegi cu nașul, mai cobori prin gări să cumperi o bucată de brânză, poți să rămâi și la o bere, undeva, și să ajungi trenul din urmă cu o căruță de ocazie.
Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (2) - Cetăţean de onoare din întâmplare
Titus suferă că nu poate fuma între Viena și Franfurt, preț de vreo șapte ore, cam cât faci de la București la Iași cu cefereul. Senzorii de fum pîndesc de peste tot și ar porni alarmele chiar înainte de a scoate țigara din pachet. Titus încearcă să uite de tutun sorbind din supa de imagini care se prelinge pe geam. Pare să nu-l intereseze nimic din ce apucă să vadă. Dar, deodată, când trenul încetinește pe un câmp înecat de inundație, bătrânul și fumătorul meu prieten îmi arată, plin de încântare, o vacă pe malul apei.
– Știi ce vacă e aia?
– O vacă nemțească. O frumusețe de vacă. Ia uite rezervor de lapte are sub ea!
– Dragul meu, aia nu e o vacă oarecare, e o vacă din rasa Simmental!
– Da? Să fie sănătoasă!
– E o rasă elvețiană, nu nemțească. Una dintre cele mai bune rase. Comuniștii au încercat s-o introducă și la noi pe scară largă. Făceau propagandă pe la sate, să crească țăranii Simmental. Îmi amintesc un cântecel minunat de pe vremea aceea.
Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (1) - Țara lui "Merge și așa"
Titus închide ochii câteva clipe, pentru a-și aminti versurile, apoi lasă capul pe spate și începe să se legene și să cânte într-un ritm lent, de jale, ceva ca o melodie rusească, din stepe.
– Simmental, Simmental,
O, ce vacă minunată este vaca Simmental,
Simmental, Simmental
E o vacă cât un cal
Și dă lapte integral.
Trenul e la fel de silențios ca tramvaiul din Viena. Vecinii noștri nu scot o vorbă. Fiecare își vede de laptopul lui, de iPhone, de ziar. E un tren internațional, nu de navetiști. Oamenii nu se cunosc, nu vorbesc între ei. În liniștea vagonului, vocea lui Titus sună insolent și caraghios ca un pârț îndelung la priveghi. Zeci de ochi se întorc spre noi. Dar săgețile lor nici că ne ating. Privim amândoi, vrăjiți, somptuoasa vacă Simmental care paște nepăsătoare pe un dâmb scăpat de furia puhoaielor. Într-adevăr e o vacă minunată.
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
