Nuntă în spitalul morţii. Sfârşitul iminent nu a împiedicat-o să trăiască şi emoţia mariajului

Cu ceva vreme în urmă, o pacientă cu diagnostic incurabil aflată în stare gravă la o secţie de paliaţie din ţară (am preferat să-i păstrăm secrete detaliile), acolo unde se aduc bolnavii pentru care tratamentul nu mai dă rezultate, s-a cununat religios. Preotul a oficiat slujba în sala de mese. Într-un fel, Lucia S. şi-a revenit în mod miraculos din stadiul de muribund şi a găsit puterea să scoată de pe deget perfuziile pentru a se conecta la tensiunea blândă a mariajului. Degetul slăbit nu a mai primit prin ac sânge şi glucoză, ci strânsura fermă a verighetei. Voltmetrul aparatului pentru şocuri electrice nu i-a zguduit pieptul, creştetul fiindu-i strâns de pirostiile agăţate de preot. Timp de câteva ore ea nu a mai avut nevoie de medicamente pentru alinarea durerii şi a tresăltat de bucurie printre tuburile de oxigen şi aparatele de resuscitare. Un adevărat alai s-a perindat pe holul instituţiei, miri, medici, preot, naşi, invitaţi de onoare. A organizat o mică petrecere la care a invitat asistentele şi o parte din bolnavi, cei încă vii - care au fost în stare să se furişeze între o moarte şi alta, încă nu a lor, ci a colegilor de suferinţă, astăzi. Mâine...Dumnezeu ştie.

Aleasa pe termen redus
Câţiva pacienţi au venit “pe picioare” să o felicite pe pacienta-mireasă, “aleasa pe termen redus” a unui domn cu 14 ani mai în vârstă, pe colega de suferinţă care încă nu a murit. Şi-au umezit cu toţii buzele uscate, vineţii, cu freamătul rece al unei picături de suc în locul glucozei scurse din pungile de plastic. Unul dintre naşi a fost un medic din “spitalul morţii”. Femeia a fost externată pentru câteva zile după convorbirea avută cu reporterul. Săptămâna de miere de dinaintea morţii. Este posibil ca acum să nu mai fie în viaţă.

Să le spui curat că m-am măritat
Cum s-a ajuns aici? Dumnezeu a făcut o minune, permiţându-i femeii pentru scurt timp să respire. A reuşit, după o lungă perioadă, să stea în picioare şi a scrutat cu privirea sfârşitul apropiat, punându-şi ordine în gânduri. Femeia a fost adusă la spital cu câteva săptămâni în urmă slăbită, pe targă. Din cauza tensiunii scăzute avea ameţeli puternice. A venit preotul care a întrebat-o înainte de a se spovedi dacă simte presiunea vreunui păcat, şi ea a răspuns că trăieşte în concubinaj. Atunci preotul a sfătuit-o să se cunune. “Dacă ai să te cununi, ai şanse să te refaci”. A rugat o asistentă să cumpere verighete şi prosoape, l-a chemat pe viitorul soţul şi după o săptămână preotul a oficiat cununia. Dacă sănătatea nu îi va permite, îi va rămâne măcar pentru scurt timp frumoasa amintire a unei cununii de vis. Unice. În spital.

Amintiri din viitor
Femeia a mai fost căsătorită, dar este prima oară când a primit verighetă. Chiar dacă locul desfăşurării evenimentului a fost spitalul, totul s-a desfăşurat după canoanele obişnuite. “Au existat martori, s-au găsit două rânduri de naşi, printre care şi un doctor”,a povestit femeia. A avut şi mâncare pentru cei prezenţi: pastramă, suc şi un tort imens. S-au bucurat cu toţii de eveniment, au schimbat amintiri frumoase din vremea când erau sănătoşi. Au vorbit despre timpul ce va veni. Sau, e posibil, din perioada când ei vor deveni o amintire. Au fost încântaţi cu toţii, de la directorul instituţiei până la femeia de serviciu. Iar Lucia a primit multe flori şi daruri de la naşi - două frumoase icoane (foto).

Minunea din post
Femeia trăieşte dintr-o pensie mică, într-o comună moldoveană. “Am fost foarte emoţionată la cununie, dar m-am luminat încă după ce m-am spovedit. După oficierea slujbei, mi s-a luat de pe ochi ceaţa, păianjenişul acela care îmi cuprinsese vederea şi mintea, nu mai vedeam zeci de mâini cum îmi umbreau privirea”. Şi imediat a putut merge pe picioare. Cât de slăbită era - avea tensiunea 8 cu 5, s-a întremat puţin câte puţin. “Înainte de cununie eram palidă, nu puteam să mănânc, nici să vorbesc, eram neagră în jurul ochilor, aveam gura uscată, arsă, a trebuit să-mi curăţ cu glicerină buzele înainte de întâlnirea cu preotul. Da!, glicerină în loc de ruj. Am căpătat putere să mă gătesc, să vin la oficiere, să merg pe hol şi să stau în picioare pe toată durata ceremoniei. De la lumânări s-a făcut cald şi a trebuit să mă aşez puţin la final. Acum am devenit mai optimistă şi gândesc că voi trăi mai mult dacă o să urmez tratamentul”. Lucia are o formă de cancer inoperabil. Starea ei s-a îmbunătăţit atunci puţin. “Aveam o pacientă cu o afecţiune asemănătoare şi, din păcate, am pierdut-o”, spune directorul spitalului. Nu demult, într-o singură zi au murit trei pacienţi, iar cel care avea nevoie permanent de oxigen a făcut o criză puternică, un edem pulmonar.

Paliaţie
La secţia de paliaţie din orice oraş ce posedă o astfel de secţie se fac eforturi pentru ca pacienţii să trăiască demn ultimele momente. Bolnavii primesc un tratament în aşa fel încât să le fie comprimată cât mai mult starea de rău fizic, dar şi ajutor din punct de vedere emoţional, psihologic, pentru a găsi motivaţie să suporte viaţa. “Să găsească o speranţă trăindu-şi în mod decent sfârşitul”, a spus directorul unui astfel de centru. “Avem bolnavi incurabili cu toată gama de afecţiuni. Este printre puţinele secţii distincte din cadrul unui spital. La Braşov se tratează mai mult neoplazici şi este o clinică construită pe bază privată”. Sunt pacienţi care suferă de cancer depistat în stadii târzii sau pentru care chimio-terapia nu mai are efect, de insuficienţă cardiacă gravă. Cel cu fibroză pulmonară este ţinut în viaţă cu tuburi de oxigen. Sunt şi cu boli de sânge, leucemii grave, cu accidente cardio-vasculare, cu un diabet care a creat complicaţii, cu neuropatii diabetice şi pe care familia nu-i poate îngriji acasă. Sau bolnavi care pierd permanent sânge şi au nevoie de transfuzii.

Cât mai suntem pe pământ (consiliere pentru asistente)
La o astfel de secţie, până şi asistentele plâng. Însuşi directorul mi-a spus că îi vede deseori pe cei din subordine cu lacrimi în ochi. “Când au murit trei pacienţi, am văzut cum o asistentă plângea impresionată de cei pierduţi. Nu se putea opri, era consiliată de psiholog. Este şi prima dată când lucrează în spital şi a fost impresionată de pierderea unora dintre pacienţii pe care îi îngrijise foarte mult. Dacă nu am lucra în echipă, am fi afectaţi foarte mult, dar discutăm continuu unul cu celălalt, asistentul cu medicul, medicii între ei, şi trecem peste momentele dificile”, a mai spus directorul. Reporterul îşi face treaba şi pleacă. Pe holurile unui astfel de loc se aud gemete. Umbre pe pereţi se preling ca nişte foşti prieteni, cunoscuţi. Sosesc vizitatori care ţin în buzunar lista pentru praznice şi pomeni. Oameni chitiţi să cumpere un sicriu cât mai frumos. Să aducă bolnavului când îi va veni momentul haine frumoase. Să îl ia frumos din spitalul unde l-au îngrijit, să-l ducă acasă. Ca în străvechea Mioriţă vă aduc vouă cititorilor de veste că Lucia S. ar fi putut muri şi de o săptâmână, şi de un an, poate de o veşnicie. “Eu vă spun curat, că s-a măritat, c-un mândru bărbat. Că la nunta ei a căzut o stea. Soarele şi luna i-au ţinut cununa. Pacienţi şi asistente, medici, doctori mari, paseri, lăutari, i-a avut nuntaşi”. Fericirea de scurtă durată a Luciei S., ce s-a căsătorit pe patul de moarte la secţia de paliaţie, face cât o capodoperă a umanităţii, o odă închinată vieţii. Un imn înălţat timpului atât de scurt cât suntem pe pâmânt, printre cei vii.