Un regat pentru o lume!

Pe noi, muritorii de rând, ne sperie necunoscutul şi de cele mai multe ori îi facem cu greu faţă. Dar, din fericire, există printre noi mari suflete care se depăşesc pe ele însele şi cuceresc pentru restul omenirii acel necunoscut. Din acel aluat este creată Uca Marinescu, prima femeie ca vârstă şi a treia din lume care a ajuns într-un singur an la cei doi poli geografici ai Pământului, prima femeie care ajunge la cei patru poli, în 2008, şi primul român care reuşeşte această performanţă.

Nu am dat titlul acestui material întâmplător, ci pentru că Maria Uca Marinescu face parte dintre acei oameni care dacă ar avea un regat, l-ar da sigur pentru a pleca să vadă lumea. De fapt, asta a şi făcut. Şi-a vândut proprietăţile şi a plecat în lumea largă, să descopere filosofia vieţii. Ce călătorie putea să vină o încununare a tuturor celor precedente dacă nu una care să o ducă în jurul lumii? După cum se ştie, Ucăi Marinescu i-a fost furat laptopul şi nu se mai află în posesia fotografiilor efectuate în călătoriile sale, poate în această călătorie va reuşi să salveze cât mai multe pentru posteritate.


PESCĂRUŞUL ARCTIC
"Nu ştiu dacă aţi visat vreodată în culori. Nu este o senzaţie extraordinară? Am visat că începeam să dau din braţe, braţele s-au transformat în aripi şi mi-am luat zborul pe deasupra unor locuri necunoscute. Un călugăr tibetan spunea că eu într-o altă viaţă am fost pescăruş arctic. Pe acest călugăr l-am găsit în Sikim, Tibet. Mănăstirile acolo au mai multe curţi interioare. Într-un asemenea spaţiu există chioşcuri cu plante, cu medicamente de-ale lor, tradiţionale. Pentru că nu aveam mulţi bani, am spus să le iau prietenilor câte un medicament, un leac din acesta, care este foarte bun. Am intrat, am ales pentru inimă, pentru plămâni, ficat. M-am dus la el, l-am întrebat ce să iau, am plătit şi repede să ies. El m-a întrebat chiar înainte să ies: «Dar pentru tine nu iei nimic?». Nu am spus că iau pentru mine, că iau pentru prieteni, dar el a ştiut. M-am oprit şi i-am spus că eu nu am nimic. «Ia gândeşte-te!» M-am întors la el şi am stat de vorbă. Mi-a spus că o să am ceva la plămâni, am un nodul, apoi despre reumatism. Clar că nu se putea după atâtea călătorii. Mi-a spus despre zodii, dar trebuie să ştii că sunt greşite. Spiritul intră în fiinţă în momentul în care este procreată, copilul există în pântecul mamei de la câteva zile. Nu calculezi zodia de când te-ai născut, ci de când ai fost creat. Aşa mi-a spus... mă mai amuz când mă uit la aceste zodii... eu sunt Taur, dar calculând cum a spus el sunt Fecioară şi mai bine mi se potriveşte această zodie decât Taurul." Pa­sionată de istoria, cultura, filozofia de viaţă a po­poa­relor, Maria Uca Marinescu a fost pasionată de când se ştie de expediţiile celebre scrise de Jules Verne, pe care le-a citit în întregime şi le mai răsfoieşte şi acum. La Polul Nord magnetic a constatat cu surprindere că locurile sunt exact aşa cum le-a descris autorul. Fiecare călătorie începe cu primul pas. A învăţat foarte multe din călătoriile sale şi priveşte altfel viaţa.
"Tibetanii spun că noi suntem încărcaţi cu foarte multe lucruri în plus faţă de ceea ce am avea în mod real nevoie. Dacă am reuşi să scăpăm de acest balast, am deveni persoane simple care trăiesc simplu şi modest."
PAS CU PAS SPRE FERICIRE
În expediţia sa spre Polul Nord a zburat cu un avion de pe coasta Siberiei până aproape de pol. "Acesta este precum o căciulă de gheaţă, pluteşte pe Oceanul Arctic. Acolo este Polul Nord geografic, punctul este pe această gheaţă. Am zburat cu un avion la o bază rusească. Acolo, după aterizare, ne-am dus să ne montăm corturile. Fiind zece bărbaţi şi o femeie, ei au fost câte doi pentru un cort, eu singură. Era frig deja, minus 40 de grade, şi eu bombăneam de zor că trebuia să bat cuiele pentru cort şi nu puteam cu trei mănuşi. Ghidul meu era un rus, cel mai mare explorator rus al zonelor polare, Victor Boiarski, un nume de referinţă. S-a dus la centrul de comandament ca să ne valideze actele, pentru că nu poţi merge aşa de unul singur în acea zonă, de capul tău, sunt multe puncte de control. La cortul acela mare, unde era comandamentul, nu mă ştiau ca Uca, îmi spuneau Maria. M-a strigat, iar eu tot comentam: «Ce mai vrea şi ăsta?». Bineînţeles că m-am dus şi am dat la o parte prelata de doc şi numai ce aud: «Bine aţi venit doamna Marinescu!», în româneşte. Comandantul bazei militare era un rus din Chişinău. Am rămas perplexă. Când am plecat mi-a spus: «Doamna Marinescu, dacă vi se întâmplă ceva pe drum, să ştiţi că eu, comandantul, vin şi vă ajut». I-am spus: «Vă rog, nu», pentru că în situaţii grele, când ştii că cineva poate să-ţi dea un sprijin, cedezi mai uşor, aşa nu ai ce face şi asta este. «Dacă atingeţi polul, vin eu cu elicopterul şi vă iau.» Acesta este obiceiul. Cine spune că se duce până la pol şi se întoarce, nu poate. Este atât de greu, de nedescris. Ţin minte că am depăşit cu greu un moment psihic dureros. Mergeam, mergeam, eram după o sută şi ceva de km, îmi degeraseră mâinile, picioarele, eram ca un robot. Făceam un fel de pauză. Plecam pe la 9 dimineaţă, mergeam până la 14, apoi ne opream puţin. Ne aşezam pe sănii, iar din buzunare ne scoteam ciocolată, sâmburi, ce avea fiecare şi ne hidratam. Pe zi beam 7 litri de lichide. Am slăbit mult atunci. Nu mai puteam, de două zile nu mâncasem nimic. Aveam stare de vomă, nu mai puteam de oboseală. Nici un gust nu-mi făcea bine şi beam apă caldă, seara luam calupuri de gheaţă, le topeam, lăsam apa să fiarbă. Au trecut cele 20 de minute cât ţinea pauza şi gata, să plecăm. Eu nu m-am ridicat de pe sanie. Victor a venit la mine şi m-a întrebat ce e. «Lasă-mă numai cinci minute!» El şi-a dat seama şi a spus cinci minute, OK. După cinci minute, erau toţi sus. Eu nu. Şi ei erau obosiţi, dar eu eram altfel. Când a văzut ce şi cum, mi-a spus: «Haide, că mai avem un km şi 700 de metri până la pol». Ştiţi ce a făcut acest lucru? Dintr-o dată toţi erau fericiţi. Nimeni nu mai ştia unde este polul, am avut trei zile de viscol. Era greu. Toţi au început să alerge, uitasem de oboseală de tot. Am mers vreo câteva sute de metri şi apoi încet. Victor a venit iar la mine: «Ce s-a întâmplat?» I-am spus: «Sunt atât de fericită că am ajuns la pol, este fericirea vieţii mele, încât vreau să-mi prelungesc această fericire. Dacă ajung repede, fericirea mea este scurtă. Aşa, merg încet şi îmi iau fericire multă, multă, multă». M-a îmbrăţişat şi mi-a spus gata. Am ajuns la pol. Nu a putut să vină să ne ia, pentru că nu mergeau instalaţiile, magnetismul este foarte puternic acolo şi nu au reuşit să ia legătura. Am stat acolo noaptea în cort. A doua zi trebuia să vină comandantul să ne ia. Noi eram toţi obosiţi. După ce treci de fericirea aceasta, de realizarea aceasta extraordinară, te dezumfli. Ne-am făcut săniile, le-am legat şi aşteptam să vină elicopterul. A apărut undeva, s-a apropiat, a trecut peste noi şi s-a dus mai departe. Eram disperaţi. Victor a vorbit la telefon şi i-a spus că vine după noi în 40 de minute. Noi nu mai eram cu corturile lângă pol, ne mişcaserăm câţiva km. Pentru că gheaţa se mişcă. A venit într-adevăr. A aterizat, a coborât el primul, apoi un individ înalt, brunet, cu un pulover norvegian aşa frumos pe el. Era şeicul Emiratelor Arabe Unite. Venise cu avionul personal până în Siberia, a angajat elicopterul să-l ducă până la pol, de aceea s-a dus cu el.  Comandantul m-a luat în braţe şi eu plângând i-am spus: «Sunt fericită! Am ajuns la pol. Sunt prima româncă». «Dar de ce?», mi-a spus el, «sunteţi primul român». Eu i-am spus că a mai fost cineva. El mi-a spus: «Nu doamnă, toţi trec pe la mine. Românul e român, nu e norvegian, eu ştiu». A fost foarte grea participarea mea la acea expediţie internaţională. Zece bărbaţi şi o singură femeie, eu. Greu. Mergeam pe drum, o sută şi ceva de km, pe schiuri, trăgându-mi sania şi-mi spuneam: «Cine m-a pus? Nu mai pot!». Dar tot zicându-mi asta vedeam că eu merg. Îmi curgeau lacrimi de neputinţă, dar aveam canadiana şi trăgeam gulerul să nu mă vadă bărbaţii. Mi-am dat seama că am rezistenţă psihică, cu semnul întrebării era cea fizică. Am reuşit, am ajuns, am pri­mit trofeul, am şi diploma. Am ajuns la Polul Nord." A fi explorator înseamnă a-ţi alege o cale pentru a cunoaşte. Exact acest lucru face Uca Marinescu, călătoreşte pentru a cunoaşte, în special oameni, pentru a vedea cum trăiesc ei şi a recunoaşte că până la urmă ceilalţi sunt tot oameni ca şi noi. Nu există nici o diferenţă între tibetani, papuaşi, mongoli sau eschimoşi. Există doar moduri diferite de a opta pentru o cale sau alta în viaţă.
Ceremonialul polului cere să nu te duci cu bagajul după tine, cu sania, ci numai cu schiurile, singur. Uca a dat un regat pentru acest ceremonial...
CĂLĂTORIE ÎN TIMP
Primele impresii din călătoria în jurul lumii a Ucăi Marinescu sună promiţător: "Într-adevăr există zone cu energii pământene speciale şi nu numai. Astfel, departe, departe în ţinutul Tepui - Venezuela - poţi face o călătorie în timp pe râul Caraao în amonte spre cetăţi misterioase ce se înalţă la 2.700 m şi care ne aşteaptă de milioane de ani. Acolo se află Insula Orhideelor. Până şi norii se opresc lângă coloşii de piatră, uimiţi de ceea ce văd. După cam două ore prin ţinuturi necălcate de oameni, cu o vegetaţie şi sigur o faună speciale, pe partea dreaptă apar cetăţile de piatră, «cele o mie de cetăţi», cu forme ciudate dăltuite de timp. Fac multe fotografii, nerezistând tentaţiei. Abia acum simt liniştea specială a locului şi mă cuprinde o relaxare profundă. Sunt fericită. Aş rămâne aici. De fapt şi ghidul îmi spune că aici totul este altfel. Îi mulţumesc pentru decizia lui de a mă aduce pe această insulă... ajungem
iar la cataracta mare unde schimbăm canoea şi mă întorc în timpul meu real. Trebuie să îi mulţumesc lui Dumnezeu şi destinului meu pentru aceste momente".


ADEVĂRATA LIBERTATE
"M-am implicat în cercetarea impactului poluării asupra naturii şi omului. De aceea am plecat în această călătorie «În jurul lumii». Un fel de corolar al tuturor expediţiilor mele, pentru că sunt 20 de ani de când călătoresc. Am nişte obiective de la Institutul de Geologie, de la Muzeul Antipa şi de la Institutul de Antropologie. Specific de viaţă în general. Suntem cu toţii oameni, felul în care înţelegem să ne trăim viaţa diferă. Ceea ce numim astăzi civilizaţie este nocivă pentru om, dar şi pentru natură. Omul, ca structură psihică, a decăzut. Sunt locuri pe pământ unde oamenii trăiesc încă fără acest surplus pe ei, boli ale civilizaţiei. În Papua Noua Guinee am simţit şi am văzut adevărata fericire. Oamenii de acolo nu au nevoie de nimic. Seara se adună în jurul focului veşnic, cântă, dansează, po­ves­tesc. Libertatea am simţit-o în Mongolia. 90% dintre ei sunt nomazi şi merg călare, nu au drumuri, poteci numai de ei ştiute, sunt liberi, pot merge unde vor. Sunt fericiţi."