Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când a aflat că suferă de o boală incurabilă, Robert şi-a cumpărat loc de veci şi s-a gândit la sinucidere. Un medic de la o clinică privată din România i-a pus diagnosticul fatal de atrofie cerebrală şi i-a mai dat maximum doi ani de trăit. Pentru ultimele luni de viaţă, doctorul i-a prezis omului activ de 43 de ani, care a pus pe picioare o afacere de succes, că va suferi de demenţă şi va ajunge o legumă.
După o lună, bărbatul a repetat analizele în Germania şi a aflat că n-are nimic la creier. O femeie de 50 de ani din Bucureşti a fost operată de cancer ovarian, iar, la puţin timp după intervenţie, a aflat că, de fapt, era perfect sănătoasă. Medicii de la un spital de stat au decis s-o opereze fără să-i repete analizele pe care le făcuse în altă unitate. Diagnosticele puse după ureche aruncă în disperare şi nenorocesc români în fiecare zi. Colegiul Medicilor admite erorile ca parte inevitabilă a paşilor către progres şi, de aceea, nu dă sancţiuni mari doctorilor care greşesc. Pacienţii cer rareori dreptate în instanţă, pentru că procesele durează mult şi costă. Iar dacă prejudiciile sunt de natură morală, instanţele nu sunt impresionate. Mulţi dintre cei diagnosticaţi greşit sunt atât de fericiţi că diagnosticele fatale nu se confirmă, încât preferă să dea uitării calvarul perioadei în care, deşi sănătoşi tun, nişte medici le-au spus că sunt pe moarte.
Robert a ajuns la doctor la sfârşitul anului trecut din cauza durerilor de cap puternice. I s-a făcut un RMN la o clinică particulară, ca parte a investigaţiilor. "Când au venit rezultatele, faţa doctoriţei era îngrijorată. Mi-a spus, totuşi, destul de senin, că am atrofie cerebrală, adică creierul se usucă şi se micşorează rapid. M-a lăsat apoi cu rezultatele în braţe, fără să-mi spună ce să fac, ce şanse am", îşi aminteşte cu emoţie bărbatul. A cerut rapid şi părerea altor medici, pe baza aceluiaşi RMN, spunându-le doctorilor că analizele aparţin unui angajat de-ai lui, ca să afle adevărul necosmetizat.
"Mi-au spus că mai mult de doi ani respectivul, adică eu, n-o mai duce. Şi că, în câteva luni, se va instala demenţa. Mi-am anunţat soţia, băiatul de 18 ani. Voiam să sesizeze ei dacă încep să o iau razna şi eu nu-mi dau seama. Vă spun sincer, m-am gândit chiar să-mi trag un glonte în cap, în caz că încep să nu mă mai controlez. Mă gândeam ca familia să rămână cu o amintire frumoasă despre mine şi să nu-i chinui. Când l-am înmormântat pe tatăl meu, atunci când a trebuit să-i căutăm coşciug, haine pentru înmormântare, durerea s-a amplificat. Am zis să-mi scutesc familia de suferinţă şi aproape că mi-am cumpărat loc de veci, m-am interesat de coşciug", povesteşte Robert, privind în gol.
Îşi aminteşte că nu se exterioriza, dar avea momente în care simţea că-i pare atât de rău că va muri. Se gândea să-şi retragă copilul de la şcoală un an, pentru a petrece cât mai mult timp cu familia. După o lună de calvar, bărbatul şi-a făcut programare la o clinică în Germania. Parcă tot nu credea că are o boală atât de gravă, în condiţiile în care învăţa lucruri cu rapiditate, mergea cu motocicleta fără probleme, deşi i se spusese că reflexele, coordonarea se vor degrada treptat. Într-o singură zi, medicii din Nurenberg i-au facut toate analizele posibile. "La RMN îmi spuneau din 15 în 15 minute să mai stau un pic, că mai e ceva. «E clar», mă gândeam. Cele 55 de minute cât am stat la RMN au fost cele mai lungi din viaţă. Încercam să mă consolez că aşa mi-a fost dat, să mor la 43 de ani", povesteşte Robert oftând.
"La sfârşitul zilei am ajuns în faţa profesorului. Avea o faţă neutră, rece. Mi-a explicat toate procedurile, de ce mi-au făcut ce mi-au făcut. «Hai, zi, cât mai am?», îmi venea să-i urlu. Apoi mi-a zis: "Cu maximă certitudine, vă spun că nu suferiţi de nicio boală letală la creier." Parcă vorbea cu altul. Nu înţelegeam. "Adică sunt sănătos?" "N-ai nimic la creier, asta e cert." Din respect pentru profesie, mi-a spus, referindu-se la RMN-ul din România pe baza căruia fusesem diagnosticat, că niciun medic n-ar trebui să trateze un om după o poză de ziar foarte proastă", adaugă bărbatul. Pentru prima oară de când a aflat că va muri de o boală incurabilă, Robert şi-a permis să plângă. De uşurare, de data asta. "Ne-a afectat pe toţi, pe mine, pe copil, pe soţie. Dacă n-aş fi avut bani, aş fi murit cu zile. Aş fi ajuns la operaţie, cine ştie? Am pierdut timp, bani şi mi-am măcinat sufletul. Dacă am vrut să-i dau în judecată? M-am gândit, dar am fost prea fericit că n-am nimic. Şi trăgeam la răspundere o doctoriţă cu un salariu de mizerie şi cu un aparat vechi", spune fericit şi înţelegător Robert. Păstrează, însă, analizele care-l condamnau la moarte.
Pentru Sofia, o învăţătoare de 50 de ani, povestea n-a avut acelaşi final fericit ca în cazul lui Robert. În urma unui control de rutină, femeia a fost diagnosticată cu cancer de col uterin şi a suferit o histerctomie, operaţie de îndepărtare a uterului. Sofia şi-a făcut analizele la o clinică privată recomandată de o cunoştinţă. Ca toţi cei cu care am stat de vorbă, femeia n-a vrut să spună numele clinicii, spitalului şi a medicilor implicaţi în diagnosticarea greşită. Fiica ei a fost la clinica respectivă şi a primit rezultatele analizelor. "Cancer", atât i-au zis. "Cum adică?", a încercat să obţină o lămurire, un sfat. "Don'şoară, nu ştii ce-i ăla cancer?", i-a răspuns medicul şi a adăugat peste umăr că mama trebuie operată urgent, că e grav.
Sofia a ajuns a doua zi pe mâinile unui chirurg celebru de la un spital bucureştean. Atât de celebru încât s-a uitat pe analizele făcute la clinica privată şi a decis că erau de-ajuns. Operaţia a fost programată peste două zile. Într-o ultimă încercare de a se agăţa de o speranţă, femeia i-a sugerat medicului dacă n-ar fi bine să repete analizele, să vadă... Nu. Nu era cazul. "Avea să i se scoată uterul, ovarele. Totul. Am trăit trei zile de coşmar, aşteptând ziua intervenţiei. Doar noi cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi vorbea cu El în gând. Fiecare dintre noi se temea să rostească vreun cuvânt. Apoi am văzut-o pe mama întinsă pe targă, cu un cearceaf alb peste ea. Pe lângă ureche i se scurgeau lacrimile. I-am zâmbit. Ziceam eu că aşa o încurajez. Operaţia a durat mult. Cu o mână, pipăiam o iconiţă din hârtie, ascunsă în buzunar. Cu cealaltă, un plic cu bani pentru medic", îşi aminteşte fiica Sofiei.
Citește pe Antena3.ro
După operaţie, chin, complicaţii. Femeia ajunsese la un moment dat să aibă trei furtune în ea şi a trebuit să stea în spital trei săptămâni. La externare, familiei i s-a spus că rezultatul biopsiei nu e încă gata. Timpul trecea, iar misterioasele rezultate erau amânate. După îndelungi insistenţe şi telefoane, fiica Sofiei a decis să meargă la spital să vadă personal ce se întâmplă. "Asistenta şefă deja mă cunoştea. Mi-a înmânat rezultatul. Începuse să plângă. «De milă...», mi-am spus eu. Asistenta m-a luat în braţe şi mi-a şoptit la ureche: "Mama ta nu are nimic. Mama ta nu a avut cancer!" Am pus-o să repete. "Cum e posibil?", am întrebat-o. "Se mai întâmplă. O greşeală. Nu te mai gândi, tre' sa te bucuri!", mi-a spus cu voce împăciuitoare. Mie însă mi-era teamă să mă bucur. Inima-mi era ferfeniţă. L-am căutat prin spital jumătate de zi pe medicul care a operat-o pe mama. Am dat de el. M-a bătut peste umăr şi mi-a zis, fără să se oprească din drumul lui: «Mama ta e sănătoasă. Poate că e mai bine că am operat-o. Am preîntâmpinat necazul!»".
Tot cu cancer ovarian a fost diagnosticată o femeie de 45 de ani. Pe analizele pe care o secretară i le-a înmânat a citit negru pe alb: "cancer ovarian". "Am întrebat-o pe fata respectivă: «Asta înseamnă că am cancer?» S-a schimbat la faţă şi a zis că nu ştie, că mai bine vorbesc cu domnul doctor. Am ieşit din clinică, zicându-mi că asta e. Nu trăim o veşnicie. Am intrat în prima biserică ce mi-a ieşit în drum, apoi am început să plâng. Mi-am sunat toate cunoştinţele şi prietenii, eram disperată", povesteşte femeia câteva din stările prin care a trecut. Acasă a făcut o criză de plâns care a ţinut două ore, apoi s-a calmat şi a început să-şi facă planurile pe termen scurt şi foarte scurt. A urmat faza de calm şi detaşare, când se gândea că va rezolva ce era de rezolvat, apoi va veni sfârşitul şi gata. Din ce s-a documentat a aflat că persoanele cu astfel de diagnostice nu trăiesc mai mult de 8 luni. "M-am gândit să mă pensionez, îmi programasem întâlniri la bancă să rezolv problema cu nişte credite, să nu-mi las copilul cu probleme pe cap. La serviciu coordonam un proiect şi am vorbit cu colegii să se ocupe ei mai departe. Mi-am făcut şi programare la medic să văd ce opţiuni am", spune femeia. După trei zile de coşmar, a ajuns la medic din nou. Acesta a liniştit-o şi i-a spus că aşa se numeşte analiza, că nu e musai să aibă cancer, dar ar fi bine să repete analizele. S-a dovedit că exista într-adevăr o problemă, dar în niciun caz cancer. După o lună de tratament, femeia nu mai are nimic. "Când mi-a spus medicul că n-am cancer, am simţit că mă trezesc. Am văzut oamenii altfel, vedeam copacii, lucrurile mărunte din jur, cu alţi ochi. I-am mulţumit lui Dumnezeu că n-am nimic şi nu m-am mai gândit că aş fi putut cere socoteală cuiva pentru acel diagnostic", recunoaşte aceasta.
Cancerul şi meningita sunt printre cele mai des întâlnite erori de diagnostic, conform plângerilor înregistrate la Colegiul Medicilor din România. Cu toate acestea, medicii scapă de cele mai multe ori cu mustrare sau avertisment. "La noi ajung plângerile ce ţin mai mult de atitudinea medicului faţă de pacient. Altfel, cazurile de malpraxis ajung în instanţă, pentru că pacientul doreşte acoperirea prejudiciului, iar noi nu putem face asta", explică prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.
Pentru a se stabili culpele medicale, la Institutul Naţional de Medicină Legală (INML) sunt realizate expertize la solicitărilor organelor de anchetă. Conform statisticilor, în 2009 au fost realizate în jur de 30 de expertize privind eventuale malpraxisuri, cele mai multe înregistrate la institutele din Bucureşti şi Cluj.
Pentru persoanele care primesc vestea unui diagnostic mortal, reacţia emoţională e dificil de anticipat. A simţit-o pe pielea lui un tânăr de 25 de ani căruia pneumologul, uitându-se la radiografia plâmânilor lui, i-a spus tranşant: "Ori ai cancer, ori n-ai nimic". După o lună de chin şi gânduri disperate, când a putut, în sfârşit, să repete analiza, tânărul a aflat că n-are nimic. Şi că radiografia ieşise cu o pată din cauza aparatului vechi. Psihologii avertizează că graba de a da un diagnostic fatal poate împinge persoanele în cauză la gesturi extreme. "Dacă nu se face o pregătire prealabilă, să se ia problema pas cu pas, în perioada de depresie, ulterioară celei a negării, se poate ajunge la sinucidere. Omul nu vrea să participe la propria degradare. Din păcate, la noi, medicii dau verdicte: "Ai cancer", dar nu aşa ar trebui procedat. În sistemul european se pune tot mai mult accentul pe ipoteze de diagnostic, ceea ce ajută psihic pacientul, lăsându-i o speranţă, dar şi medicul, deontologic vorbind, căci acesta are datoria să verifice ipoteza printr-o altă opinie", explică psihologul Gabriela Romaneţ.
Legea e de partea pacientului
Avocata Raluca Simion, specializată pe speţe de malpraxis, spune că toate cazurile prezentate se încadrează la malpraxis. "Teoretic, medicii n-au voie să dea vina pe aparate sau pe dotări proaste, pentru că au posibilitatea să îndrume pacientul către o a doua opinie, dar n-o fac. Tocmai pacienţii care au posibilităţi materiale şi au fost diagnosticaţi greşit ar trebui să-i dea în judecată pe responsabili. Malpraxis înseamnă şi privare de şanse, şi întârzierea diagnosticării", e de părere Simion. În categoria malpraxisului intră, aşadar, şi eroarea de diagnostic. Conform legii 95/2006, malpraxisul se produce din eroare, neglijenţă, imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie, diagnostic şi tratament.
● "Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic." - Legea 95/2006
● "Sănătatea pacienţilor mei va fi pentru mine obligaţia sacră" - Jurământul lui Hipocrat
