"Nu sunt decât un scriitor de ore libere"

Unul dintre puţinele romane din literatura română în care se amestecă exotismul unui oraş aflat la intersecţia dintre spaţii şi civilizaţii şi spiritul acela al sfârşitului unui timp, "Europolis" al lui Jean Bart n-a avut o istorie prea fericită de la apariţie şi până azi. Despre destinul lui în literatura română am stat de vorbă cu Mihai Iovănel, unul dintre cei mai importanţi critici ai tinerei generaţii.

● Jurnalul Naţional: Spre deosebire de marii prozatori interbelici care erau în vogă atunci când Jean Bart publica "Europolis", el a rămas aproape necunoscut. Cine a fost, de fapt, Jean Bart?

Mihai Iovănel: ... a rămas aproape necunoscut pentru că n-a făcut parte din lumea literară, cu care a avut doar legături laterale, prin fratele său Octav Botez şi prin amiciţia cu grupul de la Viaţa Românească (G. Ibrăileanu, Mihail Ralea ş.a.). Ofiţer de marină, Jean Bart (pe numele său adevărat Eugeniu Botez) a practicat literatura sporadic, publicând când şi când schiţe sau nuvele ori pagini de călătorie (Jurnal de bord, Peste Ocean ş.a.).

Or, dacă nu participi la viaţa literară curentă, care este o "fabrică" de confecţionare a identităţii (prin anecdotele şi "întâmplările cu scriitori" pe care le creează şi transmite), este inevitabil să rămâi "aproape necunoscut".

Cel mai bine îşi explică statutul literar periferic-nonprofesionist Jean Bart însuşi, într-un interviu din epocă: la întrebarea "... erai dator de mult să dai un roman. De ce îţi plăteşti datoria aşa de târziu?", scriitorul răspunde: "Pentru că n-am timp să scriu. Nu sunt decât un scriitor de ore libere. Nevoile vieţii - sunt pensionar, familist, fără avere - şi prostul obicei de a-mi lua oriunde slujba în serios îmi răpesc tot timpul. Numai noaptea şi în vacanţa de vară mai am răgaz de scris.

Or, romanul cere să stai zile întregi singur, în linişte, cu picioarele pe pereţi. A trebuit să fac mari sforţări la bătrâneţe ca să sfârşesc romanul acesta. Croit în proporţii prea mari". ("De vorbă cu Jean Bart asupra romanului Europolis", în "Adevărul literar şi artistic", 3 aprilie 1933).

 

● Deşi la momentul publicării a cunoscut succesul şi de public, şi de critică, romanul a intrat apoi într-un con de umbră. Cum se explică succesul iniţial? Şi de ce şi-a pierdut apoi puterea de seducţie?

Relaţia dintre succes şi conul de umbră sau dintre succesul de public şi cel de critică este relativă. În primul rând, la momentul apariţiei romanul a cunoscut câteva ediţii, dar n-a avut nici de departe succesul de public obţinut în epocă de Mihail Drumeş, de vieţile romanţate sau de romanele traduse de Jul. Giugea. Cât priveşte succesul de critică, sigur, în interbelic s-a scris destul de mult, şi critici importanţi precum Şerban Cioculescu sau Pompiliu Constantinescu s-au pronunţat favorabil (deşi nu entuziast).

Însă, deşi a avut o prefaţă de G. Călinescu, "Europolis" n-a trecut de barajul canonic din "Istoria..." publicată în '41 de acelaşi Călinescu (şi unde este descris "doar" ca "simpatic roman de medii maritime, (...) scris cu îndemânare, deşi fără adâncime").

În ce priveşte receptarea postbelică, "Europolis" a fost reeditat de multe ori - în 1956, 1962, 1971, 1979, 1980, plus o ediţie simplificată pentru tineret la Editura Ion Creangă în 1982. Cum una dintre aceste reeditări a fost în colecţia de mare tiraj Biblioteca pentru Toţi şi ţinând cont de faptul că oricum tirajele din comunism erau foarte mari atât faţă de standardele actuale, cât şi faţă de standardele din interbelic, nu s-ar putea spune că "Europolis" nu a ajuns la marele public după al doilea război mondial.

Pe de altă parte, succesul de critică s-a voalat aproape cu totul. Sigur, a fost amintit şi comentat în continuare drept un roman onorabil, dar atât. În "Istoria" recentă a lui Manolescu (alt instrument canonic) nici nu apare, şi poate pe bună dreptate. N-aş putea spune că e un roman nedreptăţit de critică.

 

● Cum ţi s-a părut romanul lui Jean Bart la prima lectură?

Prima oară l-am citit în adolescenţă şi mi s-a părut foarte trist, chiar deprimant. L-am recitit de curând şi i-am observat mai curând structura de comedie. Mai bine zis, e o comedie la care nu râzi: acţiunea e construită pe principiul farsei, pe motivul ultracirculat al unchiului bogat din America, aşteptat cu emoţie paroxistică de toată lumea, care se dovedeşte în cele din urmă a fi fără o leţcaie.

Bart însă nu e interesat de exploatarea farsei ca farsă, ci de exploatarea ei ca dramă.

 

● Dacă ar fi să alegi un element reprezentativ pentru "Europolis", care ar fi acela? Personaje, poveste în sine, atmosferă, stil...

Aş alege între atmosferă şi personaje.
Povestea e oarecare, adunată cam mecanic din motivul unchiului bogat din America şi dintr-o melodramă de serie, personajele sunt însă excelent desenate şi memorabile integral (sunt caractere în sensul clasic). Stilul e interesant mai mult în descrieri de atmosferă şi decor şi suportabil în rest.

 

● În ce zonă literară ai plasa "Europolis"?

Ca valoare, în zona romanelor de raftul doi sau chiar trei. Ca tipologie, în zona temei (curente în literatura noastră) a "provinciei care ucide" sau a "locului unde nu se întâmplă nimic". Ce să facem, asta e structura noastră naţională, construită pe raportul centru-periferie, unde centrul e Bucureştiul şi periferia tot restul; n-avem o construcţie cu mai multe nuclee ca Germania. Tot ca tipologie, "Europolis" mai poate fi aşezat în zona mixtă dintre literatura maritimă ("Un port la Răsărit") şi literatura frontierei ("Rusoaica" ş.a).

 

● Ce cusururi are romanul?

Verosimilitate foarte scăzută, datorată în parte schemei de comedie despre care vorbeam, în parte schemei de melodramă. Pe scenă sau pe ecran nu aştepţi multă verosimilitate de la o farsă sau de la o melodramă, dar într-un roman de 250 de pagini structura aduce totuşi prea tare a caricatură.

 

● "Europolis" este un roman destinat unei anumite categorii de public?

N-aş paria că va mulţumi un cititor foarte pretenţios, deşi nici că îl va plictisi integral.
Cred însă că romanul continuă să-şi păstreze rolul etnografic lăudat de la început de Şerban Cioculescu. "Europolis" e un roman interesant pentru cei având curiozitate istorică sau geografică. L-aş recomanda de asemenea marxiştilor interesaţi de circulaţia Capitalului în prima parte a secolului al XX-lea.

 

● Care ar fi imaginea care stăruie după ce închizi cartea?

Aceea a unui crepuscul către care duc toate drumurile.

 

Printre "Bărci", lunecând spre Europolis
Descendentă a pictorului Gheorghe Tattascu, Micaela Eleuteriade s-a format într-un mediu favorabil cultivării îndeletnicirilor artistice. A terminat studii de artă la Bucureşti şi la Paris şi şi-a dedicat întreaga viaţă picturii. În efervescenţa Parisului interbelic, unde curentele şi tendinţele s-au succedat cu o viteză uluitoare, Micaela a rămas rezervată în raport cu avangarda, menţinându-şi arta în limitele figurativului. Creaţia sa are meritul de-a fi liniară, fără salturi uluitoare şi mai ales fără eşecuri. S-a inspirat din natură şi viaţă, reuşind să creeze pânze încărcate de lirism şi melancolie. Lucrarea intitulată "Bărci", expusă la Muzeul Naţional de Artă al României, se remarcă prin căldură şi prospeţime, obţinute cu ajutorul unor estompe de culoare. Atmosfera liniştită şi fermecătoare a bărcilor are meritul de-a sugera apropiata Dunăre din romanul lui Jean Bart. Micaela Eleuteriade, "Bărci", MNAR, Galeria de Artă Românească Modernă.
● Valentina Iancu