Gipsy, da, manele, ba!

Lui Romeo Marin i se mai zice şi Romeo Nămol, pentru că bunică-su, când a venit în Bucureşti, în 1940, şi când nu era aşa cunoscut, tot îi dădea întruna cu o melodie: "Am căzut într-un nămol/ N-aveam nici un ajutor/ Să-mi dea mâna să mă scol". A fost singurul pe care Damian Drăghici, când a venit în România de şi-a făcut trupă (Damian & Brothers), nu l-a pus la încercări. Adică nu l-a supus la casting.


Acum, "Damian & Brothers" nu mai e, iar Romeo a decis să-şi facă trupă împreună cu alţi ţigani. O trupă, ca să zic vorba aia, de sine stătătoare. "Romy Gipsy Style" vrea să împletească vechea muzică lăutărească cu ritmuri ce la prima vedere par incompatibile: jazzul cu muzica irlandeză şi flamenco. Mircea Trandafir, alias Vijelie (voce), Irinel (voce), Bety Prinţesa (voce), Mirela Năsturică (voce), Elvis Năsturică (clape), Adiţă Chiriac (clarinet), Cătălin Fundament, alias Spaniolu' (chitară), Vily (percuţie), Marius Vlad (tobe), Ciprian (bass), Costeluş (acordeon). "Noi suntem lăutari din tată-n fiu, am avut părinţi lăutari, bunici lăutari, străbunici lăutari şi nu exagerez dacă spun că avem 150-200 de ani de lăutărie. La noi, în comună, jumătate erau lăutari. În familiile noastre, copiii nici n-apucă bine să meargă pe picioare, că, gata, şi încep să înveţe un instrument, de obicei ce ştie tatăl sau bunicul, aia îl învaţă şi pe copil."

Lui Mircea Trandafir, zis şi Vijelie, mai drag i-a fost acordeonul, decât vioara pe care o ştia tatăl său, aşa că a dat-o bine pe acordeon. Acum e beton, deşi el ţi-ar spune probabil că le cântă binişor. Vorba colegului meu Dan Marinescu, "aşa ţigani, îţi vine să-i clonezi".


NICIODATĂ PLAY-BACK PE LĂUTĂREASCĂ
Ce-i drept, într-o lume în care imaginea ţiganului a ajuns să se suprapună clişeic pe urâciune şi pe fapta demnă de atenţia penală, un astfel de grup contrariază prin bun-simţ, umor şi simplitate. Vorbim despre muzica lăutărească adevărată şi despre cum o percep cei mai tineri dintre spectatori. O întreb pe Mirela Năsturică dacă mai crede în viitorul muzicii lăutăreşti, în contextul acestor vremuri electronice. Nu are nici o îndoială că are să reziste mult şi bine, la fel cum rezistă, de pildă, muzica populară adevărată. "Muzica adevărată n-are cum să piară. Aia care nu vine de nicăieri, aia n-are cum să reziste. Uită-te la manele. Nu vezi cum dispar manelele? Şi maneliştii... Pe unii dintre ei îi văd acum în costume populare, semn că maneaua nu mai trece aşa cum trecea odată şi că muzica populară, aia da, rezistă şi acum şi o să mai reziste mult şi bine de acum înainte. Nu spun că nu-mi plac manelele. Sunt manele care-mi plac şi manele care nu-mi plac. În fond, fiecare are dreptul să asculte ce muzică vrea el." Mda. M-am gândit de multe ori la indignarea superioară, de intelectual bengos, ca reacţie la acest tip de muzică. Nu zic că nu e urâtă maneaua (e, e foarte urâtă!), dar zic cum zice Mirela: "Fiecare e liber să asculte ce vrea el". Prin urmare, nici o indignare pe tema în discuţie nu-şi găseşte locul, decât în măsura în care tema în discuţie sfidează bunul-simţ.

Mda. "Moartea manelei". Sună bine, ce să zic. Despre Romeo, Mirela spune că e un foarte bun muzician şi că pune mult suflet în acest proiect al lor, aflat la început. O specificaţie care nu-şi mai găseşte locul. Lucrul ăsta e evident. Se spune despre el că e creierul trupei şi despre Elvis ­ că e inima ei. Elvis a terminat Conservatorul Naţional din Tours. De meserie, e pianist, dar, pentru că nu poţi să cari pianul după tine, în trupă cântă la clape.

Şi mai e o fată. Bety. Fata Bety e cea mai mică din trupă, are şaişpe ani şi e la Liceul George Enescu, unde studiază asiduu jazz. E frumoasă de dai în dambla. Abia aştept să-i văd în primul lor concert. Ne-au cântat nouă, aşa, de fentă, ca să vedem cam ce le poate pielea. Vorba lu' Dan, "ăştia dacă le zici să facă play-back îţi dau şi una după ceafă".