Am cravata mea/ Sunt prizonier

Îmi plac cravatele. Din când în când, mai port şi eu câte o cravată. E drept, în ultima vreme, foarte “din când în când”. Prima mea cravată a fost cravata de pionier. M-au făcut pionieră în tranşa a doua. Sau ediţia a doua. Sau cum îi zice, c-am uitat. Parcă să zic că era februarie, nu mai ţin bine minte luna, dar ţin minte că ne-au făcut pionieri la Academia Militară. Spun “ne-au făcut”, pentru că nu pot să spun clar cine ne-a făcut. Cineva, totuşi, e clar c-a făcut-o.

Eu am fost prima pionieră din tranşa a doua sau cum se zice la aia, deoarece am fost cea mai înaltă din tranşă. Sau cum îi zice. Practic, n-am avut alt merit. După ce am primit toţi cravata roşie cu tricolor, am fost foarte fericiţi şi am cântat împreună piesa intitulată “Am cravata mea/ Sunt pionier”, pe care o exersaserăm de mai multe ori la şcoală. “Flutură în vânt/ Zălog de legământ/ Întâiul meu cuvânt/ De “pionier”. Şi pe urmă se încheia apoteotic-piţigăiat: “Pi-o-nier”. Am umblat multă vreme debusolată pe străzi, întrebându-mă oare chiar “pionier” să fi fost primul meu cuvânt? De ce nu “sternocleidomastoidian”? De ce tocmai “pionier”? Deodată, răspunsul se pogorî peste mine ca o revelaţie: păi normal, că doar toţi ne-am dorit să fim pionieri şi am rostit prima oară cuvântul “pionier” de parcă eram nerăbdători şi le presam pe mamele noastre să ne facă mai repede pionieri, că nu ne plăcea să fim doar şoimi ai patriei (şi ca şoimi aveam cravate) şi, pentru că ardeam de nerăbdare să ne facă pionieri, primul nostru cuvânt a fost “pionier”. Are o oarecare logică. Mă rog…

Ca pionieri, paradoxal, deşi ne-am dorit atâta să fim şi noi în rândul lumii, cam evitam cravata. Uneori, întrebaţi de ce nu purtăm cravată, răspundeam că nu ni le puteam băga în inelul ăla de plastic şi, decât să întârziem la şcoală, mai bine nu ni le mai puneam. Au trecut anii, iar cravata de pionier a devenit un accesoriu excentric la sărbătoarea de 1 Mai. Unii o poartă excesiv şi cu prea multă abnegaţie. Scăpaţi din penitenciarul comunist, îşi flutură cravatele în modul ăla curajos, de Jerry care-i face în sâc lui Tom, ascuns după câinele Spike, unde, în cazul nostru, Spike e dreptul la liberă exprimare.

Acum sunt alt fel de purtători de cravată. Unii, cei mai mulţi, se duc acum la penitenciare special amenajate, cu fast-food la parter şi locuri pentru fumat, denumite corporaţii. Alţii, de ciudă că nu sunt şi ei prizonieri într-un sistem corporatist, fac cu tot dinadinsul să devină. Prizonieri în orice fel. Şi acum, ca şi pe vremea noastră, paradox: deşi devin prizonieri într-un fel sau altul, nu mai poartă cravată. Să mor io dacă mai înţeleg ceva.