Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca să dea de ştire dintr-un oraş într-altul, diligenţele mergeau cât se poate de iute. Ajungeau ca vântul şi ca gândul la cel căruia îi era destinată scrisoarea.
Doar poşta electronică ar putea fi situată, astăzi, înaintea poştalionului de odinioară sau serviciul care desemnează urgenţa scrisorii. Altfel…
Colonelul Pappazoglu povesteşte un fantastic episod din vremurile apuse, în care poşta alerga ca vântul şi ca gândul. Orice comentariu este de prisos: “Să vă povestesc ce iute mergeau diligenţele noastre în vechime şi cum zburau telegramele. În loc de drumuri-de-fier şi telegrafe, aveam poştele, scumpii mei cititori, şi ştafetele. Zău că mergeau, deşi nu mai iute, dar aproape cu aceeaşi iuţeală ca a trenurilor şi a telegrafelor de azi. Din Capitală până în Craiova erau 12 poştii şi din Craiova până în Severin erau cinci poştii. A plecat Ştirbey Vodă de aci la Craiova, pornind când s-a luminat de ziuă, şi a sosit la Craiova, fără nici un accident, când tocau popii. Oare trenul, astăzi, nu soseşte cu două ore mai târziu? Ştirbey Vodă avea opt cai la droşcă şi un arnăut al lui, pe capră; el mergea să vadă pe mult respectabila şi iubita lui mamă, cucoana Catinca Bibeasca. Ştafeta era în loc de telegraf şi, când i se lipea un fulg de pană de gâscă la pecetie, îngrozea pe toţi căpitanii de poştie şi cu 10 minute mai înainte plesnea surugiul ce o ducea. Când sosea ştafeta în poştie, o dădea altui surugiu, care era deja călare şi care ţinea o goană până la poşta următoare. Surugiul nu făcea mai mult decât un ceas pe poştie. Oare toate telegrafele noastre lucrează azi aşa de iute?”...
Totul era bine orânduit, astfel încât nimic să nu stea în calea diligenţei. “Fiecare poştie avea grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de cai nu erau 2 cai, ci 4 cai conduşi de un surugiu. Poştile aveau încăperile lor, pentru căpitanul poştii, pentru pasageri şi pentru surugii. Căruţele de poştă erau mici, de lemn simplu, fără legături de fier, cu osiile unse cu păcură; hamurile cailor, cu tot cu tacâmul lor, erau de ştreanguri cu gurile de chingă de sfoară bătută; nu se vedea fier nici la hamuri, nici la cărucior; erau numai lemn şi funii de cânepă. Ce cheltuială era cu poştele astea? Se dădeau în întreprindere pe termen de cinci ani şi, numai acei ce se mulţumeau a li se plăti de ţară 2 până la 2 1/2 lei de cal pe o zi şi o noapte, puteau lua distanţiile de drumuri ca să le speculeze. Grajdurile şi încăperile le făcea stăpânirea, o dată pentru totdeauna, iar furagiul, atelagiul şi căruţele erau în seama contracciului. Acesta primea de la Vistierie, pentru 40 de cai de poştie, 80 de lei pe zi, şi apoi toate se făceau de contracciu. Caii i se dedeau de către Stat o dată pentru totdeauna, iar când murea vreunul sau devenea invalid, se înlocuia de contracciu. Ştiţi cu ce se alegea contracciul la sfârşitul termenului de 5 ani? Cu 5-10 milioane profit; vorbesc de poştiile din toată ţara. I se plăteau de către pasageri, de fiecare 4 cai de poştie, 4 1/2 lei, de 8 cai, 9 lei, de 12 cai, 13 1/2 lei. Aici, în Bucureşti, gara era casa menzilului, astăzi «Hotelul Diaconeselor», cu grădina lui. Iată ce va să zică vorba turcească menzil: era un mic paşaport, pe jumătate de coală, tipărit, cu pecetia Statului şi cu iscălitura casierului. În acel menzil se treceau numele pasagerului şi locul unde mergea; de era cu ducere şi înapoiere, i se trecea acest drept tot pe menzil şi se înregistra din poştie în poştie, în condicuţele căpitanilor; tot asemenea şi scrisorile, ştafetele cu fulgul la pecetie aveau şi ele menzilul lor, cu deosebire că în menzil se trecea ceasul sosirii şi al pornirii ştafetei. Acestea erau trenurile şi telegrafele Ţării Româneşti, pe care admirându-le răposatul prinţ Napoleon Jerome, când l-au adus cu poşta de la Giurgiu în Bucureşti şi a făcut numai trei ceasuri pe drum, sosind la barieră a zis la cei ce îl înconjurau: «D-voastră nu vă trebuie o cale ferată, pe câtă vreme poştile d-voastră merg întocmai ca şi trenul»“.
Să nu uităm însă de “Hrisovul” lui Mircea cel Bătrân – cel dintâi document privind existenţa celor care se ocupau de transmiterea răvaşelor, din 1399 – prin care s-a instituit obligaţia fiecărei aşezări de a pune la dispoziţia celor care aveau misiunea de a duce veştile, cai odihniţi – olace – pe care-i înhămau la căruţele cu două roţi – aşa numitele diligenţe. Iniţial, lipcanii (curierii) de olace duceau corespondenţa oficială pentru domnitori şi marii dregători. În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, mesagerii au primit propria slujbă. În acest context au apărut şi hanurile speciale pentru poştă, pentru călători şi pentru cei care lucrau în serviciul de curierat domnesc. În timp, s-a permis şi călătoria celor care aveau mare nevoie să ajungă în vreo localitate prin care trecea poştalionul, bineînţeles, conta-cost. Bazele poştei moderne au fost puse în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Citește pe Antena3.ro
