Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am plecat spre fostul port Muynak, un drum lung de peste 200 km, numai nisip si, pe acoperite, tufari verzi. Doar cand am ajuns aproape de Muynak am inceput sa recunoastem ca aici a fost odata un port la mare. Dar nici urma de apa, nici macar la orizont nu se vedea nimic.
Din ghidul pe care-l avem la noi stiam ca exista un hotel, unde a stat si Mihai Barbu in 2009, dar mai scria si de o gazda. Aveam numele, adresa si un telefon. Pe cine nu am intrebat nu prea stiau nici de strada si nici gazda. Doar un barbat si-a amintit ca numele pe care-l cautam noi este al unui baiat al pictoritei, asa cum o stie toata lumea pe Rosa, cea care lucra la Casa de Cultura. Nu mai lucreaza de multi ani. Si nici pescari nu mai sunt in Muynak.
Am gasit casa cu ajutorul unui taximetrist particular, care ne-a condus cu Moskviciul lui (in comparatie cu Nukusul, unde masina poporului este Matizul, aici toata lumea are Moskvici) pana in zona aerodromului vechi, pe o strada mai retrasa si foarte prafuita. Ne-a intampinat pictorita, care l-a chemat pe fiul ei, un barbat nu foarte inalt, tuns zero, dezbracat pana la brau, care trebaluia prin spatele casei joase, asa cum sunt mai toate din Muynak. Stia engleza, aveam sa aflam mai tarziu ca este profesor de engleza la scoala din localitate, am incercat sa negociem, dar nu a lasat mult din pret. Era obisnuit cu unii ca noi, in ultimele saptamani au trecut zeci de oameni prin casa lor. Era deja tarziu, asa ca ne-a aratat camera unde erau saltele si cearsafuri intinse pe jos. Dincolo de Marea Caspica nu prea am vazut mobila prin casele oamenilor, lumea mananca, sta si doarme pe jos. Poate si din comoditate, poate si din cauza ca e mai racoare pe jos.
A doua zi, ne-am trezit pe la ora 8 si ne-am asezat la masa cu Makhmudjian, gazda noastra. Discutiile de la micul dejun au gravitat in jurul vietii lor dupa dezastrul Marii Aral. Este foarte greu, practic toata activitatea din Muynak se desfasura in jurul pescuitului. Incet, incet, viata lor s-a schimbat: Marea Aral se retragea si se indeparta din ce in ce mai mult de ceea ce odinioara era cel mai mare port al Uzbekistanului, Muynak. Cele doua-trei lacuri cu apa dulce din jurul localitatii nu puteau asigura
necesarul de resurse pentru oameni, asa ca au inceput sa plece catre alte locuri, in Kazahstan sau in Rusia.Retragerea apei a adus cu ea si alte necazuri: clima a inceput sa se schimbe, verile au devenit mai calduroase si mai prafoase, iar iernile mai friguroase. Vara temperatura obisnuita depaseste 40 de grade, iar iarna minima poate ajunge si la -30. Furtunile de nisip starnite din senin poarta praful la mii de kilometri distanta. Uscaciunea este la ea acasa, cele doua deserturi, Kyzyl Kum si Kara Kum din Republica Qaraqalpaqstan (Qaraqalpaqstan Respublikasi), avanseaza incet, dar sigur.
Ne-am luat ramas bun de la gazda si am mers la monumentul Marii Aral. Pe un mic promontoriu se afla monumentul pe care este pictat conturul Marii Aral in 1960 si acum in 2012. Diferenta este incredibila, sunt doua lumi diferite. Ne-am intalnit cu un localnic care ne-a spus ca acum 40 de ani, pe cand era copil, facea baie aici, exact in acest loc. Aici, unde acum este doar nisip…
Cateva afise pe care sunt postate imagini din satelit ale Marii Aral arata cronologia dezastrului. La baza promontoriului, acolo unde odinioara era apa, au fost aliniate acum cativa ani cateva schelete de vapoare si acum acestea constituie singura atractie a zonei. Inca de la intrare am fost surprinsi de semnul de la intrarea in localitate: pesti, pescarusi, pelicani. Muynak, portul fara vapoare. Alte cateva sute de vapoare esuate in diverse puncte ale fostei Mari Aral au fost demontate si valorificate. O lume intreaga s-a prabusit in decursul a doua-trei generatii si nimeni nu a facut nimic pentru a schimba acest lucru.
A venit catre mine un tip din Suedia care a petrecut noaptea trecuta la malul Marii Aral. Imi spune ca a mers spre nord aproape 200 de kilometri impreuna cu un ghid local care odinioara era pescar si ne-a aratat imagini cu valurile marii. Imagini care noua ni se par obisnuite, dar care pentru oamenii locului sunt dureroase. Totul in Muynak aminteste de Marea Aral: desenele din case, fotografiile cu oameni la malul marii.
Ce s-a intamplat cu marea puteti vedea aici.
