Învăţăturile lui Nicolae Titulescu în preajma "europarlamentarelor"

Trei ar fi, cred, principalele motive pentru care manifestarea omagială pe care Fundaţia Europeană Titulescu a organizat-o la împlinirea a 132 de ani de la naşterea marelui diplomat şi om politic merită să fie larg cunoscută şi apreciată. O manifestare de aleasă ţinută spirituală la care au contribuit şi emoţionanta reîntâlnire cu vocea lui Titulescu, precum şi concertul de muzică românească al Orchestrei de cameră „Philarmonia” dirijată de Nicolae Iliescu.

Primul motiv ţine de consecvenţa şi devoţiunea cu care acest forum reprezentativ al vieţii noastre culturale şi ştiinţifice îşi îndeplineşte misiunea de a promova opera celui care „a adus România în Europa şi Europa în România”, făcând din această manifestare „o reflecţie profundă, o reflecţie onestă despre actualitatea lui Titulescu”, după cum spunea în cuvândul de deschidere prof. dr .George G.Potra, directorul excecutiv al fundaţiei.

Un al doilea motiv este dat, cu certitudine, de faptul că, în ultima perioadă, diplomaţia românească se află într-o continuă şi tonică redescoperire şi reasumare a unor valori şi repere în măsură să îi susţină travaliul de a face din România o prezenţă activă, un partener avizat şi responsabil în dezbaterea problemelor cu care se confruntă Europa şi lumea. În aceast sens, reflecţii stimulatoare poate, cu siguranţă, oferi diplomaţiei româneşti această valoroasă entitate a societăţii civile care este Fundaţia Europeană Titulescu

În fine, dar deloc în ultimul rând, pentru că recitirea reflecţiillor ”Marelui Tit” despre prezenţa României în marea familie europeană, acum, în perioada ce precede alegerile europarlamentare, ar putea să stimuleze interesul electoratului nostru şi, mai ales, l-ar ajuta să îşi desemneze candidaţii cei mai potriviţi spre a reprezenta, susţine şi apăra interesele ţării noastre în organismele Uniunii Europene.

O substanţială şi incitantă redescoperire a spiritului viu al operei lui Nicolae Titulescu a oferit conferinţa despre „Integrarea europeană şi actualitatea gândirii titulesciene”, prezentată de către profesorul şi diplomatul Constatin Vlad şi care a avut acest generos punct de pornire: „În ceea ce priveşte creaţia lui Titulescu, îndrăznesc să afirm că, menţinându-se ca un moment distinct, de mare valoare, în gândirea românească privind fenomenele internaţionale, aceasta dispune, în continuare, prin complexitate, profunzime, spirit angajat, responsabilitate, de potenţialităţi certe spre a influenţa în mod benefic gândirea şi practica privind diferite evoluţii ale situaţei internaţionale contemporane, inclusiv ale efectelor pe care prezenţa şi activitatea Uniunii Europene le au asupra acestor relaţii”.

Care ar fi temele majore prin care ogândirea politică şi diplomatică a lui Nicolae Titulescu îşi asigură prezenţa în actualitate? În aprecierea, nu lipsită de motivate accente polemice, sprijinite de solide argumente, prima temă ar fi „paternitatea ideii europene”:„A devenit aproape o prejudecată susţinerea potrivit căreia <> a fost enunţată şi iniţiată de către Occidentul european, că acest Occident are, prin urmare, paternitatea ei, <>”. Oricât ar părea de „iconoclastă” o asemenea afirmaţie nu contrazice adevărul istoric! Într-adevăr, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, statele Europei Occidentale, în primul rând Franţa şi Marea Britanie, făceau primii paşi pentru construcţia Comunităţii Europene. O construcţie la început de natură economică, dar având multiple efecte benefice, prinntre care s-a numărat, deloc întâmplător, cel al securităţii şi încrederii reciproce între statele partenere. Numai că- iar acest fapt nu trebuie nici uitat şi nici minimalizat!-, această construcţie nu venea pe un loc gol. În realitate, ilustre personalităţi ale politicii şi diplomaţiei europene din perioada interbelică, precum Beneş, Politis sau Titulescu, au pledat cu fervoare pentru un asemenea proiect. „Pacea- spunea Nicolae Titulescu încă în 1934- nu este decât un cuvânt zadarnic, dacă nu e clădită pe unica temelie ce poate susţine o pace durabilă şi al cărei nume este securitatea.”

Recursul la istorie este cu atât mai necesar, a demonstrat profesorul Constantin Vlad, cu cât, tot mai insistent, teza „paternitţii exclusiv occidentale a Ideii Europene” este folosită (mai corect spus:manipulată) ca un argument în sprijinul altei teze incorecte care proclamă că statele occidentale sunt „mai europene” decât alte state. În primul rând decât statele estice sau cele nou venite în UE. De-aici şi scenarile privind o Uniune Europeană cu două sau cu mai multe viteze..

Mi se pare cu totul întemeiată şi cred că ar putea fi o temă incitantă de campanie electorală pentru europarlamentare, întrebarea formulată, deschis şi corect, de către distinsul universitar şi diplomat Constantin Vlad:„ Oare nu este cazul şi timpul ca din această <> a Uniunii Europene să fie întrebaţi cei care îşi arogă monopolul Ideii Europene dacă sunt mulţumiţi de ce au făcut cu această idee? Oare Monet sau Schuman au gândit o Europă în care statele mai puternice să instaureze o politică de mare putere şi să-şi impună voinţa celorlalte state membre? O Europă care, întrucât i s-au aplicat canoanele neoliberalismului, fiind adusă la cheremul marilor corporaţii, sărăcia se menţine şi se adânceşte pentru zeci de milioane de oameni, iar un sfert din tineret nu are loc de muncă?”

„Iată- conchide Constantin Vlad- un motiv în plus pentru ca <> să-şi asume un rol mai activ în ceea ce ar trebuie să fie o reformă profundă a Uniunii Europene.”

O altă temă lansată în cadrul reuniunii de la Fundaţia Europeană Titulescu, priveşte stadiul actual al relaţiei dintre ideea „spiritualizării frontierelor” şi construcţia europeană. O temă care, la rândul ei, ne conduce la constatarea unui amar paradox. Aşadar, pe de o parte, România este ţara al cărei eminent diplomat, Nicolae Titulescu, spunea în 1934, la Cambridge, aceste cuvinte vizionare:„Când viaţa internaţională va începe să devină ceea ce trebuie să fie, când ea va asigura omului, oriunde s-ar găsi, drepturi sacre ce derivă pur şi simplu din fiinţa lui de om, când noile generaţii care nu cunosc nimic din urile şi prejudecăţile noastre ne vor lua locul, fruntaria nu va mai avea importanţa exagerată ce are astăzi”, iar, pe de altă parte, din considerente meschine şi eminente politicianiste( nu politice!) tot România este,astăzi, ţinută dincolo de porţile Spaţiului Schengen. De aceea, este bine să ne reamintim şi să reamintim celor care ignoră sau sfidează lecţiile istoriei marele precursor al României Europene a rostit aceste vorbe cu 14 ani înainte de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi cu 23 de ani înainte ca, prin Tratatele de la Roma, să se stabilească cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalurilor. Pronind de aici, consider că atât tema intrării ţării noastre în Sapţiul Schengen, cât şi ideea dezvoltării între statele membre ale Uniunii Europene a unor raporturi care să stimuleze procesul de spiritualizare a frontierelor la care a năzuit, patetic şi deschis, Titulescu, trebuie să se regăsească la locul pe care îl merită pe agenda de lucru a viitorilor europarlamentari ai României, cei care pot şi trebuie să susţină şi să promoveze eforurile diplomaţiei noastre.
Ca un corolar firesc şi necesar al unor asemenea abordări, conferinţa profesorului Constantin Vlad readuce în actualitate încă un curajos şi lucid mesaj al lui Nicoale Titulescu:„Noi nu suntem în serviciul comandat al nimănui. Vrem prietenia tuturor marilor puteri fără deosebire. Suntem gata să dăm tuturor puterilor dovezile concrete ale sincerei noastre dorinţe de a trăi cu ele în pace şi prietenie. Dar în schimb nu vom renunţa niciodată în favoarea nici unei nici chiar în favoarea marilor puteri împreună la principiul egalităţii statelor, adică al dreptului suveran de a dispune de soarta noastră şi de a nu primi niciodată o hotărâre la care nu am fi consimţit.”
Se naşte, astfel, legitima întrebare: care ar putea fi semnificaţiile mesajului titulescian pentru raporturile ce vor funcţiona în Uniunea Europeană după europarlamentare şi, mai ales, cum se vor regăsi ele în relaţiile României cu celelalte state membre ale UE, dar, în egală măsură, în relaţiile sale cu organismele de conducere ale acesteia? În aprecierea profesorului Constantin Vlad, la care mă asociez fără rezerve, am putea vorbi, în primul rând, despre modul în care se aplică şi se respectă – şi nu doar se proclamă!- principiul egalităţii între statele membre ale UE. Între toate statele sale membre, mi-aş permite să spun, fără ezitare! „Din păcate- consideră cu mult temei distinsul diplomat-, nu cred să fie cineva, cu onestitate fiind spus, mulţumit despre starea relaţiilor dintre statele membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al afirmării principiului egalităţii în drepturi.”

Constatare severă, dar şi îndreptăţită la care se adugă o serie de observaţii, la fel de întemiate, despre maniera în care principiul egalităţii în drepturi dintre statele membre ale UE este respectat în relaţiile şi atitudinile pe care le promovează organismele sale de conducere: Parlamentul European, Consiliul European şi Comisia Europeană cu, repet, toate statele membre. Din păcate, în ceea ce ne priveşte, există, alături de experienţe pozitive şi încurajatoare, o serie de măsuri abuzive şi nedrepte care au avut un puternic impact negativ asupra modului în care opinia publică percepe relaţiile dintre ţara noastră şi organismele Uniunii Europene. De-ajuns să ne gândim la Jose Manuel Barroso, cel care, abuzând de calitatea sa de Preşedinte al Comisiei Europene, a sfidat votul majorităţii covârşitoare a românilor la Referendumul din vara anului 2012. Nu singur, fireşte, dar asta nu diminuează cu nimic gravitatea faptelor…

Toate acestea nu pot reprezenta, însă, motive de euroscepticism sau, mai rău!, de „eurofobie” pentru electoratul român la apropiatul scrutin. Dimpotrivă, există foarte multe şi foarte solide argumente pentru ca românii să se prezinte la vot, aşa încât în viitorul Parlament European şi, apoi, în Comisia Europeană, să avem oameni care merită să vorbească şi să decidă în numele României şi al românilor.

Acesta va fi argumentul cel mai convingător pentru a spune că spiritul patriotic şi deopotrivă european modern al operei lui Nicolae Titulescu veghează şi călăuzeşte diplomaţia românească şi pe toţi cei ce vor România în viitoarea arhitectură instituţională a Uniunii Europene.