O carte-oracol sau o Casandră?

Se mai discută,şi azi, care a fost formularea originală a profeţiei lui Andre Malraux. Unii spun:”Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, alţii:”Secolul XXI va fi spiritual sau nu va fi deloc”, iar alţii:”Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Malraux însuşi, dorind să lămurească lucrurile, mai mult le-a complicat:”Nu am spus asta niciodată, fiindcă nu am de unde să ştiu.Cee ce ce spun este încă incert. Nu exclud însă un eveniment spiritual la scară planetară.”

 Şi iată că, în primul deceniu al secolului XXI, acest  “eveniment, la scară planetară” s-a produs! Se numeşte: criza financiară şi economică, criză structurală care se prelungeşte, în mod dureros, din 2008 până azi.  Numai că această criză reprezintă prăbuşirea, cu dramatice, enorme preţuri sociale, nu a unei credinţe, ci a unei false religii- mistica modelului “unic”, modelul neoliberal.

 Aceasta ar fi una dintre temele principale ale noii cărţi a profesorului Paul Dobrescu:,”Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente”(*).Parte dintre temele sale au fost tratate  într-o lucrare anterioară-”Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate”(apărută tot în acest an), dar acum primesc o abordare nouă, mai cuprinzătoare. 
“La un moment dat- mărturiseşte autorul-, chiar aşa am vrut să intitulăm volumul:<>”. Şi, mai departe: “Pe măsură ce înaintam în analiza temei, mi-am dat seama că nu vom putea nici înţelege nici explica aşa cum se cuvine criza europeană, dacă nu vom prezenta mai întâi criza lumii dezvoltate.(…) Am realizat însă că atât criza petrecută în SUA, cât şi cea din Europa, au trăsături comune. Ambele crize sunt de natură financiară şi ele au apărut pe fondul unei tendinţe din ceea ce mai pronunţate de financiarizare a vieţii economice.”

 “Financiarizare a vieţii economice”, iată o inspirată şi foarte sugestivă sintagmă care surprinde esenţa şi, mai ales, limitele doctrinei neoliberale- dogma infailibilă care a domniat lumea occindentală de la începutul anilor *80 ai veacului trecut până azi şi a cărei analiză critică, aprofundată, dar, mai ales, nepărtinitoare, o face Paul Dobrescu în carte. Câtuşi de puîn întâmplător,cred, secţiunea în care se trasează paradigma măririi şi decăderii mitului “suvernanităţii absolute a pieţei finanicare” şi a ingredientelor inerente, între care teza “statului minimal” ocupă o poziţie predilectă, ostentativ etalată, se numeşte:”SUA au câştigat războiul, dar au pierdut bălătlia”.

 Cheia acestui (aparent) paradox a fi, în abordarea lui Paul Dobrescu, următoarea: “Din punct de vedere al puterii deţiunte de către hegemon, nu cunoaştem o perioadă în istorie care să prezinte similitudini cu cea care a urmat Războiului Rece. SUA exercitau o dominaţie netă şi de nimeni  contestată în termeni  de extensie(puterea americană nu avea rival real pe nici-un meridian al globului), de instrumente  de exercitare(dominaţia era netă pe toate planurile- economic, militar, cultural) dacă vreţi, şi de prestigiu (puterea americană exercitând, în acel moment, o adevărată fascinaţie, hrănită din combinaţia atractivă dintre performanţa economică şi dezvoltarea democratică).”

 Dar, pentru că “diavolul se ascunde în amănunte”(nu-i aşa?), a trebuit să existe şi un factor de implozie, care, de data asta, s-a numit “aroganţă”. Să nu ne ferim de duritatea termenului, mai bine, să ne aducem aminte de aceste adevăruri pe care le-au scris Jane Burbank şi Frederic Cooper în faimoasa lucrare “Empires in the World History”:”Trecutul imperiilor ilustrează cât de costisitoare este aroganţa puterii-fie ea a unui mare conducător, a unei civilizaţii sau a unui popor”.

 Dezvoltând ideea, Paul Dobrescu notează:”De data aceasta, aroganţa s-a împletit cu încrederea fără limite în viziunea neo-liberală şi a generat nu doar idolatrizarea modelului american, ci şi tentativa de a-l impune, oricând şi oriunde, considerândul ca o mantra a dezvoltării.”

 De aceea, Paul Dobrescu acordă egală atenţie atât sferei şi conţinutului conceptului de “neo-liberalsim”, cât şi pardigmei sale. Aş menţiona, în mod deosebit, analiza care îşi are punctul de plecare în observaţia acidă a lui Colin Crouch potrivit căreia neoliberalismul “exprimă strategia claselor capitaliste în alianţă cu managementul de top, în speţă managerii financiari, cu scopul de a-şi consolida heghemonia şi a o extinde la nivel global.” Aici, continuă Paul Dobrescu demonstraţia, se află explicaţia a ceea ce numim:”criza neoliberalismului”. De fapt, “developarea compoziţiei sociale a grupului restrâns pe care îl serveşte neoliberalismul şi evidenţierea intereselor acestui grup. Interese atât de puternice, am spune atât de devoratoare, încât, pentru realizarea lor grupul  nu se dă în lături de la nimic.”

 Cartea lui Paul Dobrescu este construită pe două paliere distincte, dar care comunică şi relaţionează permanent. Prima parte, având titlul:”O lume se ridică, alta coboară”, se referă la realităţile din Statele Unite, în timp ce a doua parte-”Cele patru<> ale Europei”- tratează tema la nivelul statelor Bătârnului Continent punând, în acelaşi timp, accentele necesare pe starea Uniunii Europene.

 Dintre subiectele deschise pe care le propune cartea, aleg să mă opresc la capitolul II al celei de-a doua părţii:”Uniunea Europeană <>”. Este vorba, după cum lesne se poate bănui, despre ascensiunea vertiginoasă şi constantă a Germaniei post-belice,mai întâi a Germaniei de Vest (deşi nici achiziţiile Germaniei de Est nu pot fi neglijate), urmată de evoluţiile dinamice ale ecomomiei germane,  ale societăţii şi, deloc în ultimul rând, ale politicilor promovate de Germania după reunificare.”Astăzi, Germania are industrie performantă,export puternic şi, prin urmare, surprlusuri financiare”. Explicaţia este foarte simplă, ciar dacă, pentru unii, mai greu de aceptat:” Evoluţia Germaniei s-a profilat aşa de pregnant pentru că ea a avut  loc pe fundalul unui tip de abdicare din partea lumii civilizate.” Adevăr dureros, dar … adevăr în toată puterea cuvântului! Pentru că, după cum observă şi Paul Dobrescu, în timp ce Germania a păstrat, ca prioritate, problema propriei dezvoltări,materializată într-un adevărat model, tot ea, Germania, a fost cea care a dictat (acesta este cuvântul!) austeritatea,ca normă absolută, statelor Uniunii Europene. Aceast fapt a fost posibil, explică Paul Dobrescu, în primul rând pentru că “Uniunea Europeană a început să sufere de această boală: să nu spună lucrurilor pe nume.”“Uniunea-  mai scrie autorul- este pe punctul de a fi înecată în propria retorică.(…)Problema este că, în cazul Europei, recursul la <> este prea frecvent. Problemele nu mai sunt numite, precizate, delimitate, pentru a putea grăbi apropierea soluţiei.”Conchizând:”Astfel, formula retorică intermediază relaţia cu realitatea.”

 Este o explicaţie solidă pentru fenomenele de criză cu care se confruntă Uniunea, cum ar fi. controversele în jurul euro, relansarea insistentă a viziunilor unei Europe cu două sau cu mai multe viteze,  realitatea dureroasă a existenţei unei periferii a comunităţii şi, implicit, a unui centru conducător unic al construcţiei.  La rândul lor, acestea generează contra-reacţii, printre care “euroscepticismul”(mai diplomat, autorul vorbeşte despre “declinul euro-optimismului”), ca şi tot mai desele manifestări de naţionalism virulent, degenerate în  intoleranţă rasială şi de xenofobie.

Acumulate în timp, aceste fenomene şi procese a căror rezolvare a fost amânată “sine die” sau îngropată în hăţişul hper-birocratizat al Uniunii,  au erupt pe fondul crizei de sistem la care suntem martori şi, o mare parte dintre noi, victime. Victime directe sau colaterale?-asta chiar că nu mai are importanţă…

 În aceste condiţii are loc un fenomen de o excepţională semnificaţie-ascensiunea dinamică şi afirmarea statelor emergente- între care China deţine şi exercită  locul I-, subiect de maxim interes teoretic şi pragamatic de care Paul Dobrescu s-a ocupat în “Vicleniile globalizării. Asaltul asupra puterii amerricane”(2010). De data aceasta, autorul analizează cauzele şi implicaţile ascensiunii ţărilor emergente din prespectiva  unor”tendinţe pe termen lung”, ajungând, pe bună dreptate, la o problemă de maxim interes:”În literatura de profil se discută dacă secolul XXI va fi tot unul american sau unul chinez, ori poate unul asiatic. Noi considerăm că va fi secolul lumii emergente.”

 În “Memoriile” sale, Jean Monet, marele vizionar la construcţiei europene, scria cu o extraordinară forţă de anticipaţie: “Europa va fi construită perin crize şi va fi suma soluţiilor la aceste crize”.Putem, însă, extinde sfera de referinţă a aserţiunii spunând că Europa, Uniunea Europeană, SUA sau ţările emergente vor fi suma soluţiilor la criza pe care lumea o traversează în prezent.
 Unde se plasează România în această dimanică atât de contradictorie? Răspunsul lui Paul Dobrescu (dat la pagina 276 a cărţii) este pe cât de categoric pe atât de dramatic: “Germania trece în ultimii 25 de ani două<>majore şi face din această ţară o putere care impune nu doar în  Europa, ci în lume; noi am reuşit <> de a face dintr-o ţară cu un considerabil potenţal agricol şi industrial o colonie model.”

 Propune, însă, cartea lui Paul Dobrescu resmnarea mioritică ca unică soluţie la criză? Dimpotrivă, în cele două texte care pot fi citite ca un mesaj de final al cărţii-” Nu doar de un Plan Marshall are nevoie Europa, ci de un New Deal”, respectiv “Reaşezarea lumii în deceniul al treilea”- autorul  lansează  câteva noi şi incitante premise de abordare. Cărora le adaugă şi o provocare, la care nu văd de ce nu ar lua aminte şi politicienii români, indiferent de culoarea lor politică:”Suntem contemporani cu apariţia unui nou pol de putere: opinia publică. Care presupune şi un  grad de acceptabilitate din  partea <>. Aici prefacerea este reală. De aceea, dacă puterile şi supra puterile globului nu  vor înţelege acest lucru, estimăm că deceniul care  vine va fi unul  marcat nu doar de mari tensiuni, ci de o revoltă surdă, indiferent de forma ei de exprimare. Cum deceniul despre care vorbim va marca fundamental secolul, putem spune că vom trăi un secol al instabilităţii. Temerea noastră este că vom jindui după ordinea bipolară şi că ne vom rătăci printre atâtea centre de decizie, globale sau regionale.”
 Este, aşadar, “Un deceniu cât un secol” un oracol sau o Casandră? Greu de răspuns. Cu certitudinea,însă. este o carte care  spune deschis lucruri despre care alţii discută în şoaptă sau…  nu discută.
------------------------------------------------------------------------------------
(*) Paul Dobrescu “Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente.” Editura comunicare.ro, 2013