Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eu propun să nu se mai zică Pompe Funebre, ci Pompe Vesele. Vin cu această propunere în urma unui incident extrem de haios petrecut la înmormântarea Marioarei Murărescu. O colegă de-a dumneaei s-a dus şi ea, ca omul, la Pompele Funebre să-i facă o coroană. Omului de acolo i-a zis să scrie pe o panglică “Odihnească-se în pace” şi pe-o parte, şi pe alta, iar omul de la Pompe a făcut întocmai: a scris “Odihnească-se în pace şi pe-o parte, şi pe alta”.
Om inteligent, cred că doamnei Murărescu nu i-ar fi displăcut deloc mesajul. Ba cred că mai mult i-au displăcut discrepanţele gramaticale de gen “ve-ţi” rămâne mereu în inimile noastre decât acest mesaj atât de haios! Incidentul ăsta m-a făcut să mă gândesc foarte serios la textele scrise pe jerbe. Le suspectez de multă ipocrizie. Cu excepţia, desigur, celor venite din partea rudelor apropiate, pentru care dispariţia celui drag e cu adevărat o tragedie. Texte de genul “Nu te vom uita niciodată” nu mă încântă deloc. Ce? Parcă sunt cineva să nu mă uiţi niciodată!?! Ba chiar te rog să mă uiţi! La înmormântarea mea vreau texte vesele de genul “Ce bine că te-ai cărat, mami!” sau “Puteai să-mi laşi şi tu mai mult, calico!”. Sau “Hai sictir, la cimitir!”.
Dinspre prietenele apropiate, care-mi ştiu intimităţile, aştept mesaje înălţătoare de genul “Patru târfe mititele/ Au rămas mai singurele”, “Bine c-am prins flori la reduceri”, “Vaco!”, “Te-ai dus la shopping pe lumea ailaltă!”, “Ne-ai încurcat ziua! Azi trebuia să mergem la film!”, “Die, bitch! A! Stai, că deja ai făcut-o!”, precum şi altele. “Aici zace ca un câine mort cea care mi-a fost soţie N ani”, aştept de la soţul meu. Sau. “Acum poţi să-mi spui. E adevărat că fata nu-i a mea? Pentru
De ce sunt atât de triste mesajele de pe coroanele de flori? Şi atât de ipocrite. Cum adică să mă odihnesc în pace? Şi, cum spuneam ceva mai sus, de ce să nu mă uiţi niciodată? De ce eşti alături de familia îndurerată? Şi care-i treaba cu “a pierdut lupta cu o boală nemiloasă”? Ah, m-am prins. Nu poţi să zici “cu cancerul”, că faci o cacofonie şi atunci apelezi la această sintagmă mult mai plastică, de “boală nemiloasă”.
Apropo. Am avut pe cineva bolnav de “o boală nemiloasă”. Când era bolnav, mergea prin magazine şi, uitându-se la etichetele de pe diferite produse, râdea spunându-mi că el nu cumpără dintr-aia că dacă face cancer? Sau se dădea cu căruciorul de produse ca pe trotinetă, riscând să cadă. Spunea “ce ar putea să mi se-ntîmple? Să mor?!?”. Glume făcea chiar şi pe patul de moarte spunând că lui îi place atât de mult morfina, încât e recunoscător că are cancer. Ne vedea pe toţi ţopăind şi ne spunea să stăm locului. A murit. Şi, ca să vezi cum le face Dumnezeu, acum, la sfârşitul textului ăstuia, mi-am amintit că în februarie se fac nişte ani de la trecerea lui. De la Marea lui Trecere, aşa cum definea Eliade moartea. “Să te dai cu trotineta în pace, dragule! Trage-L pe Bărbos de barbă şi din partea mea!”
