Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lucrarea lui Dan Voiculescu, “USL – Ideea care l-a îngenuncheat pe Băsescu Traian”, se pregăteşte pentru o largă întâlnire cu publicul. Volumul va fi difuzat luni, împreună cu Jurnalul Naţional.
Prezentăm câteva fragmente din lucrare care relevă momente ale construcţiei alianţei care a reuşit câteva victorii politice importante în anul 2012. Lectura integrală a volumului aduce mărturii directe din intimitatea negocierilor complicate care s-au finalizat în Uniunea Social Liberală pe care academicianul Dinu C. Giurescu, o aprecia în Cuvânt-înainte drept “cea mai semnificativă realitate, pe plan politic în cei 24 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989”.
Iniţial, Victor Ponta a fost foarte rezevat. Pe lângă necesitatea de a administra tensiunile din cadrul PSD, care îi limitau semnificativ libertatea de mişcare, intuiam la Domnia Sa şi o rezistenţă contextuală mai radicală determinată, cred eu, de convingerea sa că am fost şi am rămas un apropiat al lui Mircea Geoană.
În acele condiţii şi pe realităţile politice ale anului 2010, preşedintele PSD, oricare ar fi el, nu putea să-mi fie decât aliat. Fusesem aliat cu Mircea Geoană, trebuia să fiu aliat cu Victor Ponta. Eu n-aveam absolut nicio miză în luptele pentru putere dintre social-democraţi. De altfel, la un moment dat, şi domnul Ponta a înţeles această realitate, însă, în prima perioadă, a rămas departe de proiectul referitor la Alianţa Social Liberală.
În schimb, în discuţiile avute cu domnul Antonescu, progresele au fost ceva mai rapide. În primul rând, Domnia Sa avea o situaţie mult mai solidă în cadrul PNL. Primise un nou mandat, îşi promovase propria echipă de conducere, atinsese o cotă de încredere publică fără precedent pentru un lider liberal, avea, în consecinţă, o libertate de mişcare totală.
Mergeam în direcţia corectă, dar într-un ritm destul de lent, care nu oferea nicio garanţie pentru realizarea Marii Alianţe. Însă situaţia s-a schimbat brusc în luna mai 2010. Mai precis, joi, 6 mai 2010. Preşedintele Traian Băsescu a anunţat un set de măsuri antisociale, fără precedent în istoria modernă a României.
Măsurile anunţate de preşedintele Băsescu erau nocive, atât din punct de vedere economic (reduceau consumul, producţia, creditarea), cât şi social, iar rezistenţa a continuat în principal în zona civică. Pe acest fond, a apărut Decizia Curţii Constituţionale care a constatat neconstituţionalitatea reducerii pensiilor. A fost o victorie morală importantă pentru societate şi pentru întreaga opoziţie parlamentară care, în acele condiţii, a început să înţeleagă importanţa imediată asigurată de asumarea unor poziţii unitare. Acţionând concertat, PSD, PNL şi PC se consolidau nu doar la nivelul forţei parlamentare, ci, mai ales, câştigau încrederea populaţiei. Ofereau motive de speranţă într-un moment în care Traian Băsescu condamnase la disperare peste 10 milioane de oameni.
Deşi ideea unei mari Alianţe Social Liberale împlinise deja un an, pe 20 decembrie 2010 opoziţia se afla într-o situaţie critică: ultima moţiune de cenzură nu fusese votată nici măcar de toţi cei care o semnaseră şi fiecare încercare de coagulare eşuase, fiind sabotată chiar din interior, social-democraţii şi liberalii dând impresia că-şi vânează reciproc erorile.
Evaluând jocul de forţe, de la declaraţiile de bune intenţii preluate de toată presa la negocierile transpartinice mai puţin cunoscute, a trebuit să accept că marea alianţă se poate realiza mai uşor dacă voi acţiona în două etape. Prima dată se putea realiza o construcţie de dreapta care apoi putea invita şi PSD-ul să i se alăture.
Astfel că, evaluând obiectiv situaţia globală a opoziţiei, relaţiile dintre cele trei partide şi anumite tensiuni interne, mai pregnante în PSD, trebuia să mă declar absolut mulţumit cu evoluţiile zilei de 20 decembrie 2010. Era pentru prima dată, după un an de polemici, lovituri şi eschive, când PSD, PNL şi PC acceptau simultan că alianţa este necesară şi trebuie să se realizeze într-un interval cât mai scurt de timp. Ce irosisem în 10 luni, de la apelul din 28 ianuarie 2010, recuperasem într-o singură zi.
În consecinţă, analizând corect situaţia şi acţionând în interesul propriului partid, tot pe 5 ianuarie 2011, preşedintele PSD a anunţat public că a fost mandatat să construiască o alianţă cu PNL şi PC “pe termen mediu, 6-8 ani”. Eu propusesem, cu o zi înainte, o alianţă pe 5-10 ani.
În data de 18 aprilie 2012 a fost înregistrată moţiunea de cenzură “Opriţi guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!” (Sincer, nu am înţeles niciodată opţiunea pentru acest tip de titluri, care nu reflectă nici consistenţa unui asemenea demers şi nu au nici măcar o valoare jurnalistică deosebită, dar aceasta a devenit cutumă parlamentară.) Documentul era semnat de 116 parlamentari (84 de deputaţi, 32 de senatori) PSD, PNL, PC şi a avut efecte immediate, în aceeaşi zi, deputaţii democrat liberali Rusu Valentin şi Hogea Gheorghe au anunţat că intră în grupul Partidului Naţional Liberal, iar deputatul PDL Ciobanu Gheorghe, că trece la PSD. Cu doar o săptămână înainte, senatorul Secăşan Iosif (PDL) devenise membru al grupului liberal din Camera superioară.
Înainte de ziua dezbaterilor, USL mai avea nevoie de maximum 10 voturi dar, şi dacă ar fi avut nevoie de 100, tot le-ar fi obţinut pentru că istoria începuse să curgă în alt sens. Implicit, şi oportunismul avea să facă saltul în tabăra câştigătoare. Evident, nu-i critic pe reprezentanţii PDL care au sprijinit moţiunea. Până la urmă, au făcut un bine întregii naţiuni. Nu-l compătimesc nici pe Traian Băsescu… fiecare pasăre pe limba ei piere. Întreg regimul său a fost construit pe oportunism… Însă, la modul ideal, mi-aş fi dorit ca USL să ajungă la guvernare în urma alegerilor anticipate, dar am suficientă experienţă încât să înţeleg că, în politică, idealul rămâne o iluzie periculoasă.
Citește pe Antena3.ro
