Președintele american și-a construit cariera politică pe ideea că națiunile trebuie să își pună propriile interese înaintea instituțiilor internaționale.
Mesajul său „America First” („America pe primul loc”) a avut succes tocmai pentru că a exploatat o nemulțumire reală: sentimentul unei părți importante a electoratului american că globalizarea și alianțele internaționale au redus controlul Washingtonului asupra propriului destin.
Odată ajuns la putere, Trump pare să fi uitat însă o lecție pe care el însuși a propovăduit-o ani la rând - și celelalte state au propriul sentiment de identitate, mândrie națională și limite suveraniste peste care nu sunt dispuse să treacă.
Contrareacția patriotică a Canadei
Un exemplu relevant este Canada. Înainte de revenirea la Casa Albă, Trump a tratat relația cu vecinul din nord printr-o combinație de presiuni economice, amenințări tarifare și declarații provocatoare privind transformarea Canadei în „al 51-lea stat american”.
Strategia a fost probabil concepută pentru a forța Ottawa să accepte condițiile administrației de la Washington. Efectul a fost însă unul invers.
Presiunea venită dinspre Statele Unite a alimentat un val de reacție patriotică, iar ideea de rezistență în fața dominației economice americane a devenit un mesaj politic puternic.
În acest context, un lider precum Mark Carney a putut construi un discurs bazat pe apărarea suveranității canadiene, tocmai pentru că amenințarea externă a creat o nouă mobilizare internă.
Chiar și politicienii conservatori, tradițional mai apropiați de dreapta americană, au reacționat împotriva ideii de interferență externă. Iar lecția este una cât se poată de simplă: admirația pentru un lider străin dispare rapid, atunci când acel lider pare să încalce limitele suveranității propriei țări.
Ucraina și Iran - aceeași greșeală
Aceeași problemă a apărut în relația cu Ucraina. Încercarea administrației Trump de a impune un acord de pace perceput de Kiev ca fiind inechitabil a intrat în conflict direct cu sentimentul ucrainean de independență.
Presiunile americane asupra președintelui Volodimir Zelenski și negocierile legate de resursele minerale ale Ucrainei au fost interpretate nu doar ca o dispută diplomatică, ci și ca o atingere adusă suveranității naționale.
Într-un astfel de context, chiar și un lider aflat într-o poziție politică dificilă poate refuza compromisurile, dacă acestea sunt percepute drept o capitulare.
Același calcul greșit s-a repetat în cazul Iranului. Ideea că eliminarea conducerii politice și militare iraniene ar putea produce rapid preluarea controlului asupra republicii islamice s-a lovit de o realitate istorică - regimurile și societățile naționaliste rezistă deseori presiunii externe tocmai pentru că o transformă într-un factor de mobilizare internă.
Iar un lider naționalist ar trebui să înțeleagă acest mecanism mai bine decât oricine.
De la naționalism la tentația imperială
Problema lui Trump este că șeful Casei Albe pare să fi amestecat două concepte diferite.
Primul este naționalismul conservator, adică ideea că statele trebuie să își apere interesele, identitatea și suveranitatea.
Al doilea este un naționalism american extins, în care interesele Statelor Unite devin criteriul principal pentru relațiile internaționale, iar instituțiile globale sunt tratate ca obstacole.
Această schimbare este observată chiar de unii dintre foștii admiratori ai lui Trump. Lideri ai dreptei europene, precum Giorgia Meloni, au început să critice ceea ce percep drept o transformare a Americii într-o putere care nu mai negociază între egali, ci încearcă să impună direcții.
Astfel, apare un paradox: Trump a ajuns să fie criticat de naționaliști străini tocmai pentru că acționează într-un mod perceput ca fiind prea puțin respectuos față de naționalismul lor.
Presiunea americană nu a eșuat însă peste tot. În unele state cu instituții mai fragile, economii dependente de sprijin extern sau relații de securitate puternic legate de Washington, influența americană rămâne foarte mare.
Dar în state cu o identitate națională puternică, precum Canada sau Ucraina, presiunea externă poate produce efectul opus celui dorit, ducând la întărirea rezistenței interne.
Aici se află principala contradicție a politicii lui Trump. El a înțeles foarte bine forța identității naționale, atunci când a vorbit despre America. A înțeles însă mai puțin, spre deloc, aceeași forță, atunci când s-a manifestat în relațiile cu alte state.
Moștenirea lui Trump
Trump a transformat Partidul Republican și a readus naționalismul în centrul politicii americane.
Dar prin abordarea sa din al doilea mandat, el riscă să lase deschis un spațiu politic pe care posibili succesori ai președintelui din ambele partide îl pot ocupa, prin adoptarea unei versiuni de naționalism american care păstrează ideea de control și suveranitate, dar evită confruntarea permanentă cu aliații SUA.
Într-o lume mult mai instabilă și periculoasă decât în 2016, anul când Trump și-a început primul mandat, alegătorii continuă să caute același lucru - sentimentul că își pot controla propriul destin. Iar aceasta este poate cea mai importantă lecție pe care Trump - propovăduitorul conceptului „America First” - pare să o fi uitat: fiecare națiune vrea să creadă că-și pune propriile interese pe primul loc.