Când vine vorba de a crea o politică comună de securitate și apărare, UE s-a mișcat într-un ritm de melc, chiar dacă retorica sa a continuat să se amplifice. În ciuda faptului că s-a confruntat cu patru ani de euroscepticism al fostului președinte american Donald Trump, ascensiunea din ce în ce mai agresivă a Chinei și revizionismul rus în Europa de Est, există încă un decalaj mare între așteptările europene și realitate. Fiind una dintre cele mai bogate și mai avansate regiuni din lume, cu siguranță Europa și-ar putea permite să-și urmeze propria strategie de apărare și securitate. Cu toate acestea, gândirea europeană nu s-a unit încă în spatele acestei idei. Experiența istorică are încă prea multă greutate, la fel ca și presupunerea profundă că America va interveni întotdeauna în cazul în care va fi provocată să o facă. Principalul motiv pentru care UE rămâne paralizată – chiar incompetentă – în chestiuni de politică de securitate constă în cei doi membri fondatori cei mai mari și mai populați ai săi, Germania și Franța.
Acești doi (relativ) coloși europeni au aproximativ același potențial strategic. Fără ei, practic nimic nu se poate întâmpla în ceea ce privește politica de securitate. Deși este necesar un consens între toate cele 27 de state membre pentru a face orice progres real către un cadru comun de securitate, Franța și Germania sunt singurii membri cu resursele necesare pentru a transforma o nouă viziune într-o nouă realitate.
Dar vechile obiceiuri mor greu. Pe parcursul celor patru decenii ale Războiului Rece, occidentalii s-au bazat pe o garanție de securitate a SUA, care a presupus atât o considerabilă prezență militară în inima Europei, cât și o capacitate de contraatac nuclear pentru a răspunde unui eventual atac al Pactului de la Varșovia. Deși un război nuclear ar fi redus o mare parte din Europa la un morman de moloz radioactiv, acest aranjament a asigurat totuși pacea în regiune. Vesticii și-au integrat propriile trupe în NATO, dar au rămas în totalitate dependenți de SUA, chiar și după încheierea Războiului Rece.
O problemă este că UE nu este o federație cu un singur guvern central, ci mai degrabă o confederație de state suverane, fiecare cu un caracter istoric distinct care îi definește politica de securitate. Nicăieri acest lucru nu este mai evident decât în relația franco-germană. Ambele țări sunt atât de apropiate una de cealaltă din punct de vedere geografic și istoric, și totuși încă atât de îndepărtate în chestiuni de securitate – atât de mult încât pot fi considerate aproape opuse. Vrăjmășia de secole dintre germani și francezi a făcut loc cooperării și prieteniei abia după ce Germania a rămas în ruine, ocupată de forțele aliate și împărțită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În deceniile care au urmat, Europa și-a găsit în sfârșit pacea și a făcut progrese către o integrare mai profundă și un sistem juridic comun – toate sub protecția umbrelei de securitate a SUA.
Dar istoria încă se profilează în atitudinile franceze și germane față de politica de securitate. La rândul ei, Franța încă se identifică drept o mare putere europeană, datorită armelor sale nucleare; sediul său permanent (și dreptul de veto) în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite; teritoriile sale de peste mări din Pacific, Oceanul Indian și Caraibe; și prezența sa în Africa de Vest. Germania, în schimb, a renunțat la ambițiile de mare putere după cele două încercări dezastruoase și eșuate de dominare a lumii în secolul al XX-lea. Indiferent de partidele aflate la putere, guvernele germane nu folosesc activele militare și exporturile de arme ca instrumente de politică externă, lăsând SUA să mânuiască aceste instrumente hard-power. Întorsătura pacifistă de după război a Germaniei continuă să-i definească percepția de sine tocmai pentru că a dat rezultate atât de pozitive. Concentrându-se pe economie, pace și (eventual) reunificare ordonată, Germania a devenit o poveste de succes modernă.
Franța îi poate mulțumi lui Charles de Gaulle pentru autoidentificarea continuă ca mare putere europeană. În ciuda înfrângerii din 1940, a decolonizării postbelice și a unei lupte parțiale cu SUA cu privire la NATO, percepția de bază a Franței nu s-a schimbat. Germania, pe de altă parte, își datorează renașterea de după război unei rupturi decisive de propria sa istorie, pentru care și-a acceptat responsabilitatea fără ambiguitate. Garanția de securitate și prezența SUA au fost cruciale pentru această reevaluare. Cu toate acestea, deși Franța și Germania contemporane reflectă căile istorice pe care le-au parcurs, ele se bazează totuși una pe cealaltă. În cele din urmă, interesele lor naționale și interesele UE sunt aliniate, deoarece se vor scufunda sau vor pluti împreună. Nu există alternative viabile, mai ales dacă garanția de securitate a SUA pentru Europa slăbește.
În acest context, dezvoltarea unei politici comune de securitate și apărare va necesita compromisuri enorme între diferitele circumscripții ale familiei europene, ale cărei experiențe istorice și traume radical diferite vor rămâne cele mai mari bariere în calea progresului. Niciun mare aranjament nu va reconcilia în cele din urmă perspectivele franceze și germane. Înțelegerea va reflecta un proces continuu – și poate perpetuu – de negociere. Acesta este singurul mod de a face Europa să funcționeze, mai ales când vine vorba de politica de securitate.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021.
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic