Oamenii cu voinţă slabă, care nu fac sacrificii pentru a scăpa de obezitate, dar şi nehotărâţii care nu-şi protejează articulaţiile se consolează spunând că necazurile acestea li se pot rezolva prin bisturiul chirurgilor. Dar operaţiile de implantare a unei proteze în articulaţiile făcute praf de artroze neglijate au şi dezavantaje. După cum şi intervenţiile chirurgicale de slăbire înseamnă modificări ale anatomiei tubului digestiv cu ceva pericole.
Trecerea anilor, dar şi uzura aduc modificări rele în articulaţii. Artrozele mănâncă acel cartilagiu dintre oase, un fel de amortizor, şi se ajunge la frecarea os pe os cu dureri teribile. Se strică şi compoziţia lichidului sinovial, veritabil lichid de ungere, şi articulaţia devine dureroasă şi prezintă anchilozări. Până se apelează la implantul unor proteze, suferindul de artroză trebuie să se îngrijească cu antiinflamatoare, infiltraţii, astfel ca la operaţie să nu se prezinte cu o articulaţie făcută praf. O îmbunătăţire apare evident prin grefarea unei proteze, standardul de viaţă creşte, dar pacienţii trebuie să nu uite că protezele din articulaţie au şi ele o viaţă limitată, mai lungă la protezele perfecţionate şi scumpe. După 10-15 ani, se impune a doua intervenţie de înlocuire a primei proteze. Însă, această a doua operaţie este mai dificilă, se sacrifică mai mult os decât în cazul primei implantări.
Obezii adesea nu au suficientă voinţă să facă ordine în excesele alimentare, să fie cumpătaţi cu dieta alimentară şi dau din mână a consolare: “facem o operaţie de slăbire, chirurgii ne ajută să ne lepădăm de zeci de kilograme, fără să acţionăm asupra mâncării din farfurie”. Chirurgia bariatrică de slăbire se adresează mai ales celor cu obezitate foarte mare, cu obezitate morbidă, aducând boli colaterale grave. Aceste operaţii se aplică obezilor, care nu au avut succes în diete. Unii specialişti susţin că e preferabil să se apeleze la intervenţii care nu modifică construcţia sistemului digestiv. Metoda de a introduce în stomac un balon menit să micşoreze capacitatea stomacului se face cu endoscpopul, fără bisturiu, şi după 6 luni balonul se scoate. Deja slăbit, pacientul trebuie să respecte o dietă echilibrată. A doua intervenţie minim invazivă, prin laparoscopie presupune montarea unui inel în exteriorul stomacului, inel reglabil să fie mai strâns sau mai larg. Cu acest inel, stomacul are o strangulare la mijloc, semănând cu o clepsidră, cu două camere. Alimentele intră în prima cameră, mai mică, şi declanşează senzorii de saţietate, iar omul mănâncă mai puţin. Peste câteva luni şi acest inel se elimină, stomacul nefiind modificat.
Celelalte metode sunt chirurgicale. Una capsează o porţiune de stomac, care nu mai lucrează. Cealaltă operaţie mută mai jos, în intestinul subţire, acea intersecţie unde se unesc alimentele din stomac cu secreţiile biliare ale ficatului şi cu enzimele fabricate de pancreas, adică locul de unde începe digestia. Această mutare a intersecţiei căilor digestive mai la “vale” în intestinul subţire conduce, astfel, la o digestie mai mică.