Mult timp „barometrul” stabilității nivelului de trai a fost pus la prețul de 1 leu franzela. Cât timp sortimentul de pâine a fost restrâns, franzela putea să fie considerată insigna pe care o puneau la rever politicienii care „apărau poporul”. Când costurile au crescut, pentru a se încadra în „franzela etalon”, producătorii au recurs la trucul vechi al comerciantului: au micșorat gramajul, ca să rămână prețul la 1 leu. Continuând pe această dinamică a falsului echilibru, acum, celebra franzelă ar fi ajuns o chiflă pentru a nu ieși din canoanele prețului „politic”. Testul ieftin folosit de jurnaliști pentru a sonda legătura politicienilor cu poporul muncitor este să-i întrebe cât costă o franzelă, deși pâinea nu mai e de mult standardizată.
De doi ani, franzela a fost înlocuită cu kilowattul. Prețurile energiei electrice și al gazului natural au devenit politice. Pe „axa energetică” se fac și se desfac guverne, șefi de instituții cad în „războiul facturilor”, conflictele se extind până la nivelul relațiilor interstatale. Un Război Rece nu se mai poartă cu amenințarea rachetelor, ci cu balansul resurselor de energie. Conflictul din Ucraina a pus Europa în zona de alertă, restricțiile de aprovizionare cu gazul din Rusia trimit multe țări europene spre o perioada de penurie, cu măsuri drastice de reducere a consumului. Livrările de gaz și electricitate au preluat „modelul franzelei”, micșorându-se porția de consum pentru a da o minimă stabilitate. Criza energetică se învârte în jurul eternei dileme a cauzalității: ce a fost întâi, oul sau găina?
La noi, țara verdictelor rapide, răspunsul cel mai simplu a fost rapid acceptat: criza facturilor a fost declanșată de liberalizarea pieței energiei. Filozofii energiei inteligente, altfel, destul de greu urniți la studiile universitare, nu văd că liberalizarea a fost impusă de directivele europene, decizia fiind oricum mult întârziată în România. Că toată politica de la Bruxelles în acest domeniu are vicii de fond, care ies acum la iveală sub presiunea dublă a prețurilor și a sancțiunilor aplicate Rusiei, puțini se încumetă să recunoască. Și mai greu se acceptă ideea că energia curată este mai scumpă, tranziția pentru atenuarea schimbărilor climatice impune costuri suplimentare care sunt aruncate pe consumator pentru o perioadă lungă.
Pentru a ajuta persoanele cu venituri modeste, fiecare țară adoptă măsuri de compensare a unor costuri din factura energetică. Pe plan general, cotațiile la resursele energetice alimentează rate ale inflației nemaiîntâlnite în ultimele decenii. În Raportul Asupra Inflației, Banca Națională precizează că „în România, creșterea accelerată a prețurilor produselor energetice este estimată la a fi adăugat în ultimele 12 luni - numai pe canalul efectelor indirecte, prin intermediul costurilor companiilor - între 3 puncte procentuale și 3,5 puncte procentuale la ritmul actual al inflației de bază.
Desigur, politicienii au diferite explicații pentru a sublinia meritele proprii sau erorile adversarilor pe acest teren de mare interes electoral. Guvernele europene au avut, după capul fiecăruia și mai ales după posibilitățile bugetului, abordări eterogene din punctul de vedere al sumelor alocate și tipul intervenției. Danemarca și Cehia au alocat 0,1 la sută din PIB, România 1,6 la sută din PIB, iar Grecia și Lituania - 3,6-3,7 la sută din PIB.
Acum la București este mare frământare, tot politică, pentru a clarifica tipurile de intervenție și pachetele de sprijin. Rectificarea bugetară arată că Ministerul Energiei are alocate sume insuficiente pentru aplicarea schemei de sprijin, dar PSD atacă bazele pe care lucrează piața energiei. Puține cunoștințe de specialitate în domeniu, populism cât cuprinde, acuze cu duiumul, dar puține soluții avansate. Petardele că s-a vândut energia electrică pe acest an și energia verde se exportă nu fac decât să tulbure apele și să stârnească populația, care este sub presiunea costurilor mărite de tot felul.
Dacă se trece la supraimpozitarea companiilor furnizoare, care „fac specula” cu energia, se va rezolva problema lipsei da capacitate de producție? Ne întoarcem la dilema avicolă, dar și la zicerea clasicilor revoluționari, ca nu poți face omletă fără să spargi ouăle.