De unde se trage numirea populară a jumătății de hectar? Distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Pogonul a fost întotdeauna la mare cinste printre români. Mai cu seamă în Valahia și în partea de sud a Moldovei a fost știută întâi sub acest nume bucata de pământ de jumătate de hectar. În interbelic, cu toate că hectarul era măsura oficială pentru teren arabil, vii etc., numirea dată era aproape generalizată, românii vorbind de pogoane ca zestre, ori negoț. Pentru care întocmeau mereu «carte» (n.r. - de unde expresia Ai carte, ai parte)”.
Împrumut din medio-bulgară
De unde se trage totuși numele pogonului? „În Valahia, pogonul este menționat în documente pentru prima oară în 1493, iar în Moldova în 1549, termenul fiind împrumutat din medio-bulgară (пого̀н), din verbul pogoniti (погонити) - a mâna, a merge după, a goni din urmă. Pogon avea sensul de loc de arat cât pot fi mânaţi/goniţi din urmă boii vreme de o zi de lucru. O măsură echivalentă cu Joch-ul (iugăr-ul) german - o zi de arătură. Peste Dunăre, pogonul măsura mai puțin de jumătate față de cel românesc, otomanii socotind altfel ziua. La bulgarul sărac, nici boii nu trăgeau, așadar. Cum România modernă a trecut la hectar, iar Bulgaria a adoptat dekarul (1.000 de metri pătrați) - până astăzi - ca unitate de măsură a pământului, numele de pogon la bulgari a căpătat o altă conotație, doar în documentele mai vechi și la unii scriitori mai fiind amintit cu sensul știut la noi”.
De la agricultură la epoleți
Pe același fir: „Pogon, astăzi, la bulgari, folosit la plural, se tălmăcește prin epoleți. Un împrumut după un ocol al termenului vechi-slav prin limba rusă. Soldații ruși purtau pe umărul stâng o fâșie de pânză/piele prinsă cu un nasture - pentru a opri cureaua cartușierei/rucsacului să nu alunece de pe umăr în marș («gonalit», pus pe fugă/goană/alergare). De aici, rușii i-au spus pogon (погон). La folosirea epoleților (pentru a deosebi soldații de ofițeri), fâșia se va procopsi cu stele, trese etc. Nume păstrat pentru epolet și preluat de bulgari după 1878. Cum părinții și bunicii noștri, după 1990, și-au primit pământurile înapoi, nepoții de la oraș auzeau, cel mai adesea mirați, discuții interminabile despre «pogoane». Nu despre hectare. Bine de știut, așadar, de unde numele dat”.
Țara Românească în bulgară și sârbă
Că tot am iscodit de-a lungul Dunării, să ne lămurim și de ce o parte din Giurgiu-Teleorman s-a numit Vlașca: „Județul Vlașca e atestat documentar pentru prima oară pe 19 iulie 1498. Ce înseamnă, de fapt, Vlașca? În medio-bulgară, bulgară și sârbă Vlașko/Vlașka e numele Valahiei, Țării Românești, Țara vlahilor. Al întregii Valahii. Numire nu doar de documente și cronici, ci una oficială, prezentă, de asemenea, la toți marii scriitori bulgari - Vlașko. De ce atunci un județ cu acest nume? Definea, de fapt, malul țării valahilor, partea de până în Dunăre, «marginea» Vlașcăi. Tot așa cum Bărăganul era numele câmpiei de pe malul (bereg/a, bărăg/a) Dunării.”
Lămpi, candele, torțe
Mai departe - ce înseamnă, de fapt, cirac? „Astăzi, la noi, cu sensul (învechit) de discipol, ucenic. Cineva care preia/susține servil ideile altcuiva. Om de încredere, slugă în «gașca» unui «mahăr». Termenul este un împrumut din limba turcă - çırak. La origine, un cuvânt persan: çirāḳ/çirāġ - lampă, candelă, torță. Folosit metaforic în terminologia sufită cu sensul de «asistent/ucenic luat pentru instruire». Dervișii bektași sunt numiți «lumină» («ışık», cei care aprind) - «candelele», «lămpile» primind «lumina». Așadar, grijă mare cui devenim «ciraci»”.
De unde se trage ciozvârta
De unde au românii cuvântul ciozvârtă? „Cu sensul, astăzi, de bucată de carne, parte din ceva. Eventual, «aruncată» cuiva pentru a fi mulțumit. În trecut, documentele muntenești însemnează cezverta (ceozvorta) ca a patra parte dintr-un pogon, o pătrime. Ciozvârta va ajunge, de asemenea, o «unitate» de împărțire a unui animal sacrificat - în patru părți. Termenul este unul vechi slav - cetvărt (четвърт) - a patra parte, un sfert, o pătrime. Din cetiri (четири) - patru. Prin suprapunerea a doi termeni ceast (slavă) - parte, bucată (част) și cetvărt (четвърт) - pătrime, sfert - ceastvărt, cezverta. Azi, ciozvârtă. Adesea, termen cu conotații politice - în legătură cu împărțirea puterii (ca «pradă» cucerită)”.
La masa stăpânului
Tot aici, termenii ciric și a acira: „Ciric este un termen provenit din limba turcă. Prezent nu doar la noi, ci și în limbile balcanice. Echivalentul cezvertei (ciozvârtei) slave: a patra parte dintr-un pogon, o pătrime, a patra parte dintr-o bucată mai mare (de carne; un «ciric» brânză etc.). Çeyrek (ciric) a fost împrumutat de turci din persană: çār-yak - «un sfert», o pătrime. Un compus al cuvintelor persane çār/çahār - «patru» și «yak» - «unu». Filippo Argenti, Regola del Parlare Turco, 1533: ceiréch [çeyrek]: quarto di misura. «A acira» are sensul de a trage nădejde, a aștepta, a sta pe lângă cineva pentru a primi un ciric (nu mare lucru, ceva deloc important, o mică parte din ceva, «de la masa stăpânului»)”.
Ce înțeles are numele oltenesc Pellea/Pelea
Din nou filologul Gheorghiță Ciocioi: „Nume de familie concentrat mai ales în județul Dolj. Fără vreo legătură cu pronunția cuvântului piele/pele din unele părți ale Moldovei. Numele dat este întâlnit mult mai des peste Dunăre (în oglindă cu Doljul și în Timocul bulgăresc): Pelo, Pela, Pelio, Pelev, Pelov, Pelovski. Cel mai probabil, din zona dată a trecut la nord de Dunăre, asemenea numelui Amza (din Amzin - Cincizecime -, nume dat celor născuți de Rusalii). Pelo, Pela (Pelea) aparțin familiei de nume provenite din hipocoristice - ale lui Petko (Petcu) - din Paraschiv. În onomastica bulgară, formele Pelio (Пельо), Pelo (Пело), Peliov (Пельов) etc. sunt considerate variante populare ale numelui Petko în unele graiuri vestice bulgare și din zona graiurilor din Timoc. De aici, apariția lui Pellea în Oltenia... Din nume dat celor născuți de Sfânta Parascheva (Sfânta Vinere) cea veche (din Roma) și cea nouă, ajuns nume de familie”.
Dracul și fiul ponomarului
Alt nume cu înțeles uitat - Ciortea: „Nume împrumutat din limbile slave vecine (Ciortev, Ciortov etc.). Provine din ciort (чорт, sl. veche) - diavol. Un supranume dat voluntarilor din unele armate străine, regăsit și la greci (δράκων), turci (şeytan) etc.”. Altul - Panamarenco: „Nume întâlnit la noi mai ales în Basarabia. Știut în deceniile de pe urmă prin cunoscutul actor Radu Panamarenco (1938-2007). Terminația numelui vădește o origine ucraineană. Ponomar (пономарь), în spațiul slav răsăritean, este o variantă a termenului «palamar» (паламар) - paracliser, țârcovnic. Ponomar provine din greaca bizantină παραμονάριος (paramonarios) - «paznic al porții». Din slavonă, în vorbirea curentă, cuvântul s-a deformat însă fonetic, devenind пономарь (ponomar). De la paza ușilor bisericii (în primele secole creștine), ponomarul se va ocupa mai apoi de aprinderea lumânărilor, candelelor, pregătirea cădelniței etc. Așadar, un om al bisericii. Panamarenco (după pronunția rusească) - fiul ponomarului (panamarului)/paracliserului”.
În Valahia, pogonul este menționat în documente pentru prima oară în 1493, iar în Moldova în 1549, termenul fiind împrumutat din medio-bulgară (пого̀н), din verbul pogoniti (погонити) - a mâna, a merge după, a goni din urmă. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Pogon avea sensul de loc de arat cât pot fi mânaţi/goniţi din urmă boii vreme de o zi de lucru. O măsură echivalentă cu Joch-ul (iugăr-ul) german - o zi de arătură. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Peste Dunăre, pogonul măsura mai puțin de jumătate față de cel românesc, otomanii socotind altfel ziua. La bulgarul sărac, nici boii nu trăgeau, așadar. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
În medio-bulgară, bulgară și sârbă Vlașko/Vlașka e numele Valahiei, Țării Românești, Țara vlahilor. Al întregii Valahii. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
«A acira» are sensul de a trage nădejde, a aștepta, a sta pe lângă cineva pentru a primi un ciric (nu mare lucru, ceva deloc important, o mică parte din ceva, «de la masa stăpânului»). - Gheorghiță Ciocioi, etnolog