Nevalidarea referendumului inițiat de Coaliția pentru Familie încinge mocnit spiritele. Tabăra care a câștigat face strategii, iar în rândul celor care și-ar fi dorit modificarea Constituției se aud fel de fel de voci printre care unele care-i strigă Patriarhului să se trezească. În acest context, al nervilor întinși, am stat de vorbă cu scriitorul creștin Cornel Constantin Ciomâzgă. Domnia sa este autorul romanelor bestseller Lucrarea și Se Întorc Morții Acasă, în care specialiștii au recunoscut un nou gen al literaturii române. Un cap limpede, fin cunoscător al lumii monahale, al bisericii și al textelor sfinte.
Dana Chera: Domnule profesor Cornel Constantin Ciomâzgă, deşi ne-am depărtat ca actualitate de ceea ce a însemnat referendumul în şi pentru România, în societate se aud încă murmure, se exprimă reproşuri, se formulează îngrijorări. Dumneavoastră, care staţi mai departe de dogoarea unor subiecte care încing adesea spiritele cetăţii şi ale societăţii, cum aţi înţeles ceea ce a însemnat acest tsunami?
CCC: O, ce întâmplare! O mare şi importantă întâmplare! Ştiţi, desigur, că acest cuvânt, întâmplare, vine de la „in templum”, adică de la tot ceea ce se petrece în Templul lui Dumnezeu, care este Universul întreg. Aşadar, privind retrospectiv spre această însemnată întâmplare, sentimentul meu este că românii, cam toţi cei teferi, chiar şi cei mulţi care au boicotat, chipurile, dar mai cu seamă cei care au înţeles despre ce a fost acest referendum, toţi, zic, n-au înghiţit încă nodul şi vor sta cu el aşa încă multă vreme. Pentru că referendumul acesta n-a purtat în conţinut, cum ar fi fost firesc, doar interesul tezei sale, ci cu mult mai mult, mult mai divers, mult mai adânc. A doua zi ai fi zis că toate-s la fel, aşa părea, dar toţi au resimţit că nimic nu mai era totuşi cum a fost. Şi nici nu va mai fi. O stare de perplexitate amestecată cu furia şi cu bocetul şi cu moleşeala - aşa era prin oase şi prin sânge a doua zi după referendum. Şi lama întrebării: Cum aşa? Aşa! Aşa cum au vrut orfanii de Tată ai lumii acesteia! Aşa cum au dorit părinţii fără Fiu! Aşa cum au decis hipnoticii alfa ai acestei epoci ecraniere. Aşa cum au dictat nevăzutele oşti manipulatoare cu generatoarele lor de subliminale. Aşa cum n-au putut să priceapă, în ruptul capului - la propriu-, cei cu pretinse vederi conservatoare, dar care, slujind dictonului "unde nu-i cap, vai de picioare", n-au fost la vot pentru că, vezi, Doamne, au înţeles ei că-şi vârâseră partidele politice coada în referendum. Păi, dacă partidele n-ar fi avut alte ordine şi interese, mă refer la partidele mai răsărite, şi dacă s-ar fi implicat cu adevărat, precum au simulat, şi dacă ar fi făcut o campanie minimală, aşa cum scrie la carte, rezultatul ar fi fost net superior. Dar asta-i pentru o altă pagină, dintr-o altă istorie.
D.C.: De ce socotiţi că Biserica ar fi cel mai important perdant?
CCC: Pentru că ea, nu doar cea ortodoxă, dar la ea ne referim aici, fiind evident unul dintre actorii principali în organizarea referendumului, mi s-a părut că a luat lucrurile, pe de-o parte, într-o oarecare şagă, articulând foarte prost temele de campanie, având o abordare nespecifică, pripită, folosind metode simpliste, ineficiente, "heirupistice", total inadvertent cu metodele de campanie electronică folosite de taberele adverse. Pe de-o altă parte, bizuindu-se mult prea încrezătoare pe vechiul său impact la mase, n-a luat în calcul nicio altă variantă, ceea ce a condus la un rezultat, cel puţin pentru ea, de-a dreptul izvorâtor de lacrimi. La întrebarea "de ce?" nu va răspunde nimeni cu voce tare, ştiu. Nici măcar cei care cunosc foarte bine răspunsul şi care ar trebui musai să-l rostească, pentru că acesta nu este numai unul necesar, dar mai ales unul exorcizator. Este răspunsul fără de care norodul României, majoritar ortodox, şi mai ales cel care a votat, va rămâne cu o stare înecăcioasă, aşa... de ca şi când ar fi înghiţit catran şi pucioasă. Prin votul acela minoritar din 7 octombrie, creştinul care merge încă la biserică i-a spus răspicat părţii umane a singurei instituţii teandrice din Univers că el merge acolo din cu totul alte tăcute raţiuni, decât cele legate de lucrarea sacerdotală. Dovadă este că el a procedat după mintea lui, surd la îndemnul clerului de orice rang. Grav? Nu. Previzibil! Grav cu adevărat este că omul, rătăcit parcă pe potecile meandrice ale credinţei mult prea "contemporaneizate", când a avut de ales, iată, între ura pentru ceva sau cineva şi dragostea pentru Dumnezeu, a ales ura. Este dramatic cu nuanţe tragice! Pare că Iuda a reînviat, altoindu-se perfid în fiecare dintre noi. Pe mai mulţi sau mai puţini arginţi, cu toţii îl vindem încă şi mai abitir azi pe Hristos, sărutându-L, însă, insolenţi cu buze băloşind veninuri.
D.C: Ce i-aţi reproşa Bisericii?
CCC: Eu? Nu-i reproşez nimic! Nu-i a mea judecata. Nu m-a pus pe mine Dumnezeu să judec sluga altuia. Eu doar observ şi caut să înţeleg ceea ce observ. Iar rezultatul s-a văzut, cât de colo, că a fost unul întristător pentru ea. Pentru că acei 3.700.000, adică aproximativ 20% din populaţia matură, nu au fost numai ortodocşi, nu au fost nicidecum creştinii practicanţi, cum L-ar fi bucurat pe Hristos; nu au fost mărturisitorii de bizuinţă. Nu! Au fost de-a valma, cei care au înţeles că trebuie să voteze dintr-un motiv sau altul, dar nu pentru că ar fi simţit că aşa ar fi fost după Dumnezeu, şi, cu atât mai puţin pentru că aşa i-ar fi îndemnat preoţii. Aceia au fost heterovotanţi, ca să ne exprimăm în limbajul temei, înţelegând că "hetero" înseamnă "altul", "alţii", "diferit". Deci, procentul de credincioşi a fost unul şi mai redus, după unele aprecieri cam 10-12%. Oricum de luat aminte. România are declaraţi 87% creştini ortodocşi.
D.C.: Ce-ar fi de înţeles oare?
CCC: Răspunsul este unul foarte complex. Nu-l putem întocmi aici. Totuşi, pentru ca întrebarea să nu rămână suspendată, daţi-mi voie să folosesc un fragment din cartea mea "Se întorc morţii acasă", unde Egumenul Trifon de la Monastirea Ortodoxă a Atotmilostivului Mântuitor, Vashon Island, Seattle, Washington State, spune: "(...) Ortodoxia trebuie să se întoarcă neapărat la izvoare, renunţând la pretenţiile sale regale şi la tot fastul de curte. Ierarhii trebuie să-şi conducă eparhiile potrivit îndreptarului biblic întemeiat pe dragostea pentru preoţii lor, pentru turma lor, căci dominaţia prin frică şi tiranie nu este de la Hristos.
De asemenea, preoţii trebuie să îşi conducă poporul credincios ca nişte părinţi iubitori, iar nu ca nişte guvernatori locali numiţi de Cezar.
Sunt timpuri grele şi primejdioase, iar poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă, mai mult ca altădată, mijloace duhovniceşti puternice pentru a supravieţui în această societate nesigură, în condiţiile în care însuşi creştinismul este din ce în ce mai asaltat.
Pentru a merge înainte este nevoie de ierarhi, de stareţi şi de preoţi care să fie cu mult mai mult decât nişte oficialităţi religioase. Este nevoie de oameni cu viaţă sfântă care să-şi conducă credincioşii ca păstori iubitori, cu inima îndurerată şi plină de milostivire pentru turma lor."
Acesta este, probabil, şi mesajul tăcut al celor mulţi care au refuzat îndemnurile clericale de a merge la vot, comunicându-le astfel că ceva musai şi neîntârziat ar trebui schimbat în lucrarea şi în felul lor de a se arăta, pentru a redeveni măcar credibili, dacă nu repere şi modele. Altfel este trist, iată, când în situaţii nu doar serioase, ci importante şi chiar grave, oaia refuză chemarea păstorului şi alege s-o taie înspre lup.
D.C: Domnule profesor, suntem într-un an important jubiliar, dar sentimentul acesta de respingere faţă de neam şi de ţară se simte mai ales la tineri. Cum vă explicaţi acest lucru?
CCC: Dacă aş fi avut de ales, aş fi preferat să nu-mi puneţi această întrebare. Îmi stârneşte sentimente atât de contradictorii, încât simt că mă inhibă. Omul, în general, nu poate înţelege şi cu atât mai mult nu poate aprecia ceea ce nu cunoaşte. Pentru necunoaştere, răspunderea o împart trei importante instituţii: familia, şcoala şi biserica. Toate trei sunt prezente egal în atitudinea tinerilor de nesocotire a valorilor naţionale, versus aprecierea pentru tot ceea ce este de import. "Vrem o ţară ca afară!" Cool!
Dacă s-ar face o analiză simplă, punându-se în balanţă pe de-o parte cantitatea de informaţii furnizate de o şcoală oarecare, iar pe de-o alta ştiinţa utilă pe care o mai au, peste un timp, cei care au trecut prin şcoala respectivă, s-ar observa două lucruri importante şi grave: mai întâi, preţul incomensurabil, dramatic, plătit în ani de viaţă, pentru un rezultat discutabil care ar putea fi, în alte condiţii, total diferit şi cu o altă investiţie de timp. Apoi, cantitatea uriaşă de lest informaţional furnizat în acei ani de viaţă, pentru care se percepe, suplimentar, o taxă în neuroni, prin şirul interminabil de emoţii şi tensiuni din timpul multiplelor teste şi examinări, cele mai multe, să recunoaştem, total inutile, sau, în orice caz, ineficiente. Elevul mai întâi şi mai apoi studentul sunt captivii unui sistem ce se prezintă aparent pozitiv şi necesar, dar care se devoalează finalmente, în cea mai mare parte, iluzoriu şi superfluu.
Învăţământul este atât de necesar pe cât de util devine! Învăţământul trebuie cât de repede reformulat din temeliile sale, după criteriile utilităţii. Trebuie să devină un sistem dinamic, cu programe suple, atractive şi astfel şi costurile ar fi incomparabil mai mici. Oriunde în lume aceasta ar fi cea mai blândă, necesară şi spectaculoasă revoluţie, iar la noi, cu precădere, principiu de evoluţie.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, cum să-şi aprecieze tinerii ţara şi neamul, dacă nu le cunosc nici măcar cât cunosc de pe youtube SUA care, pentru cei mai mulţi youtube-işti, este himalaya cunoaşterii. Ar trebui să le spună cineva, fie şi pe youtube, dacă la şcoală chiar n-are cine, că despre ţara şi neamul lor, de pildă, o echipă de oameni de ştiinţă redutabili, chiar din SUA, a făcut şi a pus chiar pe youtube cel mai mare film documentar istoric despre un neam. Al nostru! Aproximativ douăzeci de ore de film, conţinând o cantitate de informaţie şi o calitate, uau! History of Romania!
D:C : Dacă aţi fi la conducerea ţării, care ar fi primele trei măsuri pe care le-aţi lua pentru a ne salva ca neam?
CCC:
1. Aş reda România, României.
2. Aş pune România în români şi pe români, uniţi, în România.
3. Aş face din dragostea de ţară normă de vieţuire, iar din credinţă, blazonul neamului.
Aşa!
Cred că ar trebui să se înţeleagă, dacă încă nu s-a înţeles, că din povestea asta, fiindcă este o mare poveste, cu excepţia Dracului, nu a ieşit nimeni câştigător. Nici măcar "victorioşii" sau "victorienii", cei ce frecventează Piaţa Victoriei, adică. Cei mai mari perdanţi, pe termen lung şi foarte lung, neavând nicio posibilitate să se exprime sau să se apere, au fost copiii. Asta se va vedea foarte curând. Următorii perdanţi au fost fraţii care nu-şi mai pot privi fraţii la fel, adolescenţii care se uită deja diferit înspre adulţi, bătrânii care, la rându-le, privesc pieziş înspre tineri, vecinii între ei, părinţii cu copiii lor adulţi şi invers, prietenii cu prietenii, apoliticii cu politicienii şi aşa mai departe, o parte spre o altă parte priveşte cu nemărturisite reticenţe. Cel mai important perdant, însă, a fost Biserica, pe care aş compara-o, din punct de vedere dramatic, cu copiii, dacă n-ar exista deosebiri atât de mari în planul inocenţei...