Consultarea lansată de Banca Angliei privind înlocuirea figurilor istorice cu teme inspirate din natură poate părea, la prima vedere, o simplă schimbare de design. O bufniță în locul lui Churchill. Un arici în locul lui Turing. O vulpe în locul lui Turner.
Dar bancnotele nu-s doar instrumente de plată. Ele-s lecții de istorie care circulă zilnic din mână în mână. Timp de secole, statele au ales să-și reprezinte identitatea prin oameni. Regi, scriitori, savanți, generali, inventatori și economiști. Nu pentru că aveau nevoie de decorațiuni grafice, ci pentru că o națiune își spune povestea prin personalitățile pe care decide să le onoreze.
De aceea e important că Winston Churchill ar putea dispărea de pe viitoarele bancnote britanice. Și mai contează și contextul. În urmă cu câțiva ani, Adam Smith a fost eliminat de pe bancnota de 20 de lire și înlocuit cu pictorul Turner. Astăzi, nici Turner nu mai pare să facă parte din viitorul imaginar al banilor.
Nu e lipsit de semnificație faptul că pe bancnote a dispărut Adam Smith și Churchill se află acum sub semnul întrebării. Primul simboliza nașterea capitalismului modern, al doilea apărarea libertății politice. Împreună reprezentau cele două coloane pe care s-a construit lumea anglo-saxonă.
Dacă Alan Turing simboliza inovația tehnologică, Jane Austen literatura, iar Turner cultura britanică, observăm că nu asistăm la o simplă rotație de nume, ci la dispariția biografiilor din spațiul simbolic.
Când biografiile dispar
Paradoxal, tendința seamănă izbitor cu un fenomen pe care l-am mai văzut. În Bucureștiul comunist, numeroase străzi care purtau numele unor oameni au fost redenumite pentru a avea o „origine sănătoasă”. Orașul a fost golit treptat de biografii. Oamenii au dispărut și au fost înlocuiți cu formule impersonale.
Memoria devenea mai ușor de administrat atunci când nu mai avea chip. Exact același mecanism pare să funcționeze astăzi într-o formă mai subtilă. Nu mai eliminăm personalitățile pentru că-s burgheze, ci elitiste. Diferența de vocabular e mare. Rezultatul începe să semene.
Civilizația construită de elite
Poate că tocmai aici se află cea mai mare ironie. Marea Britanie n-a devenit una dintre cele mai prospere și influente societăți din lume prin eliminarea elitelor, ci prin cultivarea lor. Magna Carta, Parlamentul, Glorious Revolution, independența justiției și protecția proprietății private au creat cadrul instituțional pe care s-au ridicat apoi City-ul londonez, Revoluția Industrială și Imperiul Britanic.
Economistul Mancur Olson observa că libertatea și prosperitatea nu-s daruri oferite de conducători, ci rezultatul constrângerilor instituționale impuse acestora. Democrația britanică nu s-a născut dintr-un ideal abstract, ci dintr-un echilibru în care nici monarhul, nici aristocrația și nici grupurile de interese n-au reușit să domine complet sistemul. Din acest sol instituțional au apărut elite.
Iar elitele au construit prosperitatea. Marea Britanie n-a exportat doar textile, cărbune sau servicii financiare. A exportat elite. Administratori, juriști, economiști, profesori, oameni de stat și bancheri care au modelat instituții pe toate continentele. Eton, Harrow, Oxford, Cambridge, London School of Economics, City-ul londonez, Inns of Court sau Royal Society n-au fost niciodată instituții egalitariste. Au fost instituții competitive, meritocratice și inevitabil elitiste. Din ele au ieșit economiști, oameni de stat, bancheri, inventatori, savanți și scriitori care au modelat lumea modernă.
Omul care a ținut piept istoriei
Churchill e unul dintre aceste produse ale sistemului britanic. Poate cel mai important. E liderul care a înțeles că victoria militară trebuie urmată de revenirea la libertate. După război, armatele s-au întors în cazărmi, alegerile au continuat, economia de piață a supraviețuit, iar democrația occidentală a rămas în picioare.
Paul Johnson merge până acolo încât afirmă că nimeni n-a făcut mai mult decât Churchill pentru conservarea libertăților politice pe care Occidentul le consideră astăzi firești. Cu atât mai straniu pare faptul că un asemenea personaj riscă să fie privit drept prea „elitist” pentru o bancnotă.
De la continuitate la controversă
Dar poate că problema nu e Churchill, ci felul în care Occidentul începe să se privească pe sine. În timpul domniei Elisabetei a II-a, Regatul Unit avea o relație aproape instinctivă cu propria istorie. Regina reprezenta continuitatea. Nu încerca să reinventeze permanent instituțiile. Rolul ei era să amintească faptul că prezentul e legat de trecut.
Astăzi, atmosfera pare diferită. Odată cu schimbarea de generație din fruntea monarhiei și a multor instituții occidentale, accentul pare să se deplaseze de la continuitate spre adaptare. Nimic condamnabil în sine. Însă schimbarea de ton e vizibilă. Simbolurile istorice sunt privite mai puțin ca repere și mai mult ca potențiale surse de controversă. Într-un asemenea climat, marile personalități devin incomode nu pentru că au fost neimportante, ci pentru că au fost prea importante.
Problema e că marile personalități sunt întotdeauna controversate. Orice om care schimbă lumea lasă în urmă admiratori și critici. Doar simbolurile neutre nu deranjează pe nimeni. Dar nici nu inspiră pe nimeni.
Poate că aici apare și limita unei anumite forme de progresism contemporan. În dorința de a evita ierarhiile, privilegiile și diferențele de statut, acesta ajunge uneori să privească însăși excelența cu suspiciune. În acest cadru, figurile excepționale ale trecutului devin tot mai greu de integrat în narațiunea publică. Din păcate, atunci când toate personalitățile sunt reduse la același nivel simbolic, rezultatul nu e o societate mai liberă, ci una mai amnezică.
Suspiciunea față de excelență
Poate că adevărata ironie e alta. Unul dintre cele mai bogate, mai capitaliste și mai prospere colțuri ale lumii pare să privească astăzi cu suspiciune exact mecanismele care i-au produs succesul. Friedrich Hayek îl avertiza pe John Maynard Keynes că o societate poate ajunge să erodeze treptat fundamentele burgheze care au creat prosperitatea sa. Nu prin revoluție, ci printr-un proces lent de delegitimare a diferenței, a excelenței și a meritului.
Marile societăți liberale au fost construite pe o tensiune fertilă între egalitatea în fața legii și acceptarea faptului că oamenii nu-s egali în talent, caracter, curaj sau contribuție istorică. Tocmai de aceea Churchill, Newton, Adam Smith sau Turing au devenit simboluri publice. Ei nu reprezentau egalitatea rezultatelor, ci posibilitatea excelenței.
Când orice elită devine suspectă doar pentru că e elită, nu mai asistăm la democratizarea succesului. Asistăm la banalizarea lui. Poate că adevărata întrebare nu e cine va apărea pe bancnotă. Întrebarea e dacă o civilizație își mai construiește identitatea în jurul oamenilor care au modelat istoria sau preferă simboluri suficient de neutre încât să nu supere pe nimeni.
Pentru că atunci când elimini numele, elimini povestea. Când elimini povestea, elimini memoria. Iar când elimini memoria, generațiile următoare nu mai înțeleg de ce instituțiile pe care le-au moștenit există.
O bufniță poate fi un simbol frumos. Un arici, o vulpe sau un delfin la fel. Dar niciuna dintre ele nu va scrie vreodată „Avuția Națiunilor”. Nu va sparge codul Enigma. Nu va ține un discurs despre Cortina de Fier.
Și nici nu va convinge o națiune să reziste atunci când întreaga lume îi spune să capituleze.