Parastas pentru Adrian Păunescu, ridicat la Cer acum 9 ani. Slujbă adâncă, impresionantă pentru acest geniu al neamului românesc, preotul de la Biserica Boteanu a amintit că rosteşte numele marelui poet în rugăciunea de fiecare zi. Am gazetărit 30 de ani la 30 de centimetri de Adrian Păunescu şi sunt îndreptăţit să nasc metafora: Păunescu era filiala lui Dumnezeu pe pământ. Cu perfuzii în vene, la Terapia Intensivă modernă a Spitalului de Urgenţă Floreasca, înainte cu câteva ore de a respira pentru ultima oară, i-a dictat lui Andrei cea din urmă poezie dintr-o creaţie colosală şi în versul de final se roagă pentru Ţara sa, să primească minima dreptate. În emisiunea mea de la Antenă, l-am întrebat pe Adrian Păunescu care ar fi perioada de istorie care i s-ar potrivi cel mai bine, dacă ar putea să aleagă. A răspuns fără să clipească: „Aş vrea să fiu pământul care se prindea de bocancii ţăranilor mergând pe lângă căruţele lor spre Câmpia Blajului să voteze Unirea!”. Mi-a destănuit Poetul o întâmplare tulburătoare. Păunescu fusese aşa de prigonit de maşinăria comunistă încât i se desfiinţase Cenaclul, fusese gonit de la revista Flacăra, era filat de Securitate, ajunsese la capătul puterilor psihice şi, în disperare, a hotărât să se sinucidă. A aşteptat să se stingă luminile din casă, să adoarmă cei din familie şi a ieşit tiptil din curte să se urce în maşină, să ajungă pe o şosea pustie, să accelereze, să închidă ochii şi să se izbească de un copac. Dar Poetul a simţit mişcându-se ceva lângă picior, un căţel jigărit, îi curgeau petice de blană, cu privire rugătoare cerea o mângâiere. S-a răzvrătit totul în sufletul lui Păunescu: se ducea la sinucidere şi un suflet mai necăjit ca el îi cerea o mângâiere. A curmat gândul sinucigaş, a băgat câinele în curte şi a intrat în casă. Doi ani câinele a fost la el şi, când Poetului a început iarăşi să-i meargă bine, căţelul a dispărut spre niciunde, după ce apăruse de niciunde într-un moment decisiv. Cine era căţelul, cine trimisese căţelul?