Toată planeta vorbea şi asculta naiul de poveste al lui Gheorghe Zamfir. Cânta muzică religioasă în marile catedrale ale lumii, naiul lui Zamfir interpreta şi Vivaldi, şi muzică pop. Eu n-am auzit pur şi simplu plângând un instrument, cum o făcea naiul în suflarea lui Zamfir… „De ce m-aţi luat de lângă boi, de ce m-aţi luat de-acasă”. Filozofia artei exprimate de Gheorghe Zamfir nu se putea uita, naiul e mai vechi decât omul, are vârsta naturii, este o trestie ruptă prin care sufla vântul. Naiul poate tălmăci dumnezeieşte orice muzică, fiindcă nu e atins de tehnică, în tuburile lui se toarnă doar ceară de albine, misterioasele insecte ale Universului. Mi-a istorisit Gheorghe Zamfir, în interviul pe care i l-am luat înainte de 1989, că a cântat la nai în uriaşa sală-scoică din Sydney fără microfon, acompaniat de o orgă gigant cu tuburi de zece metri. A suflat în nai până, două zile, a scuipat sânge, de la acel efort neimaginabil. Există atâta dăruire şi sacrificiu pe scenă, încât devotamentul unor artişti a rămas în legendă. Vocea măiastră a lui Aurelian Andreescu continuă să ocupe prima treaptă a podiumului, dar sănătatea lui se deteriorase în asemenea măsură, încât la ultima apariţie într-un spectacol a fost urcat pe sus pe scenă, sprijinit zdravăn de subsori. Nae Lăzărescu, cel care s-a identificat cu revista românească, se lupta cu grele necazuri de sănătate. Ca să apară pe scenă, a cerut să i se croiască o cămaşă foarte largă, care să mascheze punga medicală în care se drena proaspăta intervenţie chirurgicală. Maria Lătăreţu, cea mai cristalină şi genială voce din folclorul românesc, a murit pur şi simplu în spectacol. Promisese că va da un recital într-un oraş din nordul Moldovei, nu s-a simţit în putere, dar a tras de ea pentru a-şi respecta promisiunea. A parcurs sute de kilometri, a cântat ridicând sala în picioare, a ieşit în culise, a scos un ţipăt când s-a spart vasul de sânge în creier şi a murit.