„La începutul anilor 1450 existau două motive pentru care era inevitabil ca «orașul cel mai râvnit din lume» să cadă în mâinile otomanilor, în primul rând poziţia geografică și în al doilea rând invenţia prafului de pușcă. Otomanii luaseră în stăpânire regiuni extinse din Balcani, teritoriul lor întinzându-se pe sute de kilometri la vest și nord în interiorul Europei continentale. Protejat de ziduri imense, Constantinopolul era o insulă înconjurată din toate părţile de un inamic chitit să cucerească”, opina istoricul britanic Roderick Beaton în studiul „Grecii. O istorie globală” (Editura Trei, 2023). „Zidurile care fuseseră construite în timpul lui Teodosiu al II-lea, la începutul secolului al V-lea, rezistaseră atacurilor de orice tip vreme de o mie de ani. Dacă bizantinii reuşeau să păstreze controlul căilor navigabile din jurul oraşului și să ţină inamicul departe de refugiul Cornului de Aur, oraşul era impenetrabil”, mai aprecia Beaton în prologul poveștii captivante închinate capitalei imperiale.
Tunul bate „focul grecesc”
Doar că nu s-a întâmplat așa. „Constantinopolul mai fusese cucerit doar de două ori până atunci: în 1204, când veneţienii îşi croiseră drum cu forţa armelor până în interiorul Cornului de Aur, şi în 1261, când rămăsese practic neapărat, fapt ce îi permisese lui Mihail al VIII-lea să-l alunge pe ultimul împărat latin. Însă tânărul şi hotărâtul sultan otoman Mehmed al II-lea, cunoscut de atunci în limba turcă sub numele de Fatih (Cuceritorul), avea o nouă armă”. Una construită în mare taină lângă Adrianopole! „Cândva, demult, bizantinii fuseseră avansaţi la capitolul tehnologie militară: misteriosul «foc grecesc» îi salvase de nenumărate ori în trecut. De această dată însă, rămăseseră în urmă. Praful de puşcă, originar din China, la care se adăuga acum tehnologia tunului, importată de otomani direct din Vestul creştin, a fost factorul decisiv”.
Era săptămâna de după Paşte...
Concret? „În toamna lui 1452, în timp ce Mehmed îşi aduna armatele, zidurile de apărare construite în secolul al V-lea s-au confruntat cu cea mai nouă și mai mortală invenţie a secolului al XV-lea. Asediul final a început pe 6 aprilie 1453. Era săptămâna de după Paște. Tunurile turceşti au bombardat zidurile. La conducerea forţelor de apărare se afla Constantin al XI-lea Paleologul. În vârstă de patruzeci şi opt de ani (de două ori mai bătrân decât adversarul său Mehmed), Constantin se aflase în slujba fratelui său mai mare, Ioan al VIII-lea, îndeplinind cu abilitate funcţia de despot al Moreei înainte de a deveni împărat în 1449. Ultimul „împărat al romanilor“ îşi primise titlul şi onorurile regale la Mystra, dar nu avea să fie niciodată încoronat oficial în propria capitală”.
„Mai bine turban turcesc decât mitră papală”
Motivul? „Opoziţia clerului ortodox faţă de uniunea bisericilor a fost atât de puternică - releva profesorul Roderick Beaton -, încât nu s-a putut găsi niciun patriarh care să fie de acord cu oficierea ceremoniei vechi de secole în Hagia Sophia. Grăitoare pentru atitudinea multora dintre apărătorii oraşului a fost afirmaţia foarte des citată, atribuită unuia dintre comandanţii de rang înalt ai lui Constantin, dar care ar fi putut la fel de bine să fie neadevărată: «mai bine turban turcesc decât o mitră papală». În pofida unor mentalităţi ca aceasta, apărătorii oraşului au primit întăriri din Genova și Veneţia. O flotă de război din Veneţia era aşteptată cu nerăbdare. Dar până la jumătatea lunii mai, o navă care plecase în recunoaştere în toiul asediului s-a întors în oraş, transmiţând că nu se întrezărea niciun ajutor la linia orizontului”.
21 mai: pacea lui Mehmed
Un oficial, trimis pentru a număra războinicii prezenţi în oraş, avea să consemneze ulterior că numărase cu propriii ochi 4.773 de soldaţi imperiali şi 200 de străini. Alte surse estimează că numărul apărătorilor se ridica la circa şase sau şapte mii de oameni, care urmau să se confrunte cu o armată otomană de cel puţin optzeci de mii de soldaţi. O luptă dezechilibrată, nu? „Pe 21 mai, Mehmed a trimis o delegaţie care să ofere termenii păcii. Dacă oferta ar fi fost acceptată, oraşul ar fi fost salvat de acele tradiţionale trei zile de jaf şi de măcel”, mai dezvăluia Beaton. Ce mai pace! „Constantin a respins de la bun început oferta - evoca istoricul britanic. În noaptea de luni, 28 mai, la Hagia Sophia s-a organizat o ultimă slujbă nocturnă. Toţi cei care puteau lipsi de la datorie, abandonând apărarea oraşului, au luat de această dată parte la slujbă, latini și ortodocși deopotrivă”.
Un loc secret în ziduri
Apoi? „Turcii şi-au demarat atacul a doua zi înainte de răsărit. Zidurile fuseseră grav afectate după săptămânile în care se trăsese cu tunul în ele. Acum, sub acoperirea tunurilor turcești, valuri de ieniceri, forța otomană de elită, avansau neîntrerupt. Până să răsară soarele, primul rând de ieniceri escaladase meterezele. Timp de câteva ore s-au purtat lupte corp la corp în interiorul oraşului. Foarte mulţi veneţieni şi genovezi au reușit să se salveze, îmbarcându-se pe navele lor. Locuitorii oraşului au fost lăsaţi pradă sorţii”. Constantin a fost văzut ultima dată luptând pe metereze printre soldaţi de rând. Trupul său nu a fost găsit niciodată. Mai târziu avea să circule o legendă cum că „nemuritorul împărat” fusese purtat de un înger într-un loc secret, ascuns undeva adânc în interiorul zidurilor oraşului, şi transformat în piatră, urmând să aştepte momentul potrivit pentru a reveni triumfător şi a revendica Constantinopolul pentru credincioşii ortodocși.
Hagia Sophia, transformată în moschee
După ce a fost ocupat oraşul, au început crimele şi jafurile. „Aproximativ patru mii dintre locuitori - opina istoricul Roderick Beaton - au fost probabil uciși în primele douăsprezece ore. Aproape cincizeci de mii de oameni au fost luaţi mai mult ca sigur în sclavie. La începutul după-amiezii, Mehmed a intrat cu un alai fastuos. Potrivit unui martor ocular veneţian, sultanul era călare pe un cal alb «iar pe străzi sângele curgea şiroaie ca apa de ploaie după o furtună neaşteptată». Alaiul și-a croit imediat drum spre Hagia Sophia, unde cu o noapte înainte se ţinuse pentru ultima dată liturghia creştină. Un preot s-a urcat în amvon şi a cântat chemarea musulmană la rugăciune”. Marea catedrală a creştinătăţii răsăritene construită de Iustinian, clădirea care reuşise să reziste aproape un mileniu, devenise acum cea mai mare moschee a lumii musulmane.
Capitală imperială (cu nume schimbat) încă 500 de ani
În loc de concluzie: „Dintre toate noile proiecte politice speculative, sau dintre toate statele mutant care apăruseră pe parcursul haosului declanșat în secolul al XIII-lea (n.r. - când Constantinopolul fusese devastat de cruciați), cel care a ajuns în cele din urmă să domine ecologia umană a întregii regiuni s-a dovedit micul emirat întemeiat în Bitinia de Osman, emirat care fusese alimentat - şi exploatat - spre propriul interes de împăratul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino în 1340 şi 1350”. Prin victoria sa - conchidea profesorul Roderick Beaton -, urmașul lui Osman, Mehmed al II-lea, nu a făcut decât să reofere Constantinopolului locul deţinut până atunci, sub noul nume de Istanbul, ca oraş capitală al unui imperiu mondial, aşa cum și avea să rămână în cea mai mare parte a următorilor cinci sute de ani.
Invenția care a grăbit sfârșitul
Omul care a înclinat balanţa istoriei între învins şi învingător a fost un braşovean. Armurierul Nicolae Orban, sau Urban după unii istorici, a construit cel mai mare tun al timpurilor sale. L-a oferit întâi împăratului Constantin, dar, vlăguit de războaie, Bizanţul nu a avut bani să cumpere invenţia. Atunci, braşoveanul l-a vândut ambiţiosului sultan de numai 21 de ani, Mehmed al II-lea. Iar tunul lui Orban, „tunul Basilic”, cum a rămas cunoscut în arhivele istoricilor, a decis soarta celor două imperii.
Profeția (vulcanică)
În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeţie despre sfârşitul orașului. Patru zile mai târziu, întreaga cetate a fost acoperită de o ceață deasă, un fenomen nemaipomenit în acele părți în luna mai. După ce s-a ridicat ceaţa, în seara aceea „flăcări au învăluit domul bisericii Sf. Sophia, iar lumini puteau fi văzute şi de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești, înspre vest”. Superstițioșii au căzut imediat în nebunie: „E Duhul Sfânt, părăsind catedrala!”. Aiurea! Fenomenele nu erau decât efectele locale ale puternicei erupţii vulcanice de la Kuwae, din Oceanul Pacific, de fapt o iluzie optică datorată reflecţiei unui apus de soare roșu intens din norii de cenuşă vulcanică, aflați sus în atmosferă.
570 de ani s-au împlinit în luna mai de la a doua cădere a Constantinopolului; prima a fost consemnată în 1204, când urbea imperială a fost jefuită de cruciații creștini
1453 a fost anul în care turcii otomani aflați sub comanda lui Mehmed al II-lea au luat în stăpânire orașul întemeiat de împăratul roman Constantin în 330 e.n.
3 zile de jafuri, violuri și crime s-au abătut asupra Constantinopolului după ce ienicerii otomani au pătruns dincolo de zidurile teodosiene
4.000 de oameni se estimează că și-au pierdut viața doar în primele douăsprezece ore de la năvălirea turcilor în orașul Constantinopol; alți 40.000 au pierit în următoarele zile, în vreme ce în jur de 50.000 de femei și copii au fost luați în sclavie
80.000 de războinici aflați în slujba otomanilor au asediat Constantinopolul în primăvara anului 1453, orașul de pe Bosfor fiind apărat de 4.773 de soldați imperiali și 200 de străini
Ultimul împărat al Bizanțului, Constantin al XI-lea Paleologul, a luptat cot la cot cu soldații săi, apărându-și cetatea până la ultima suflare. Trupul său, se spune, n-a fost găsit niciodată