În ciuda mesajului valabil care răzbate la prima strigare - până la urmă, dacă înveți carte, trebuie să ai parte de ceva, nu? -, expresia „Ai carte, ai parte!” însemna, atunci când a început să fie utilizată de români, cu totul altceva. Nu era nici pe departe vorba despre încurajarea oamenilor în încercarea lor de a acorda o mai mare atenție educației pentru a beneficia apoi de o șansă în plus în viață, ci se afla în strânsă legătură cu dreptul asupra unei proprietăți legitimat cu acte, cu cartea în care erau menționate informațiile prin care se demonstra posesia unui bun, fie el pământ, imobil sau bunuri mobile. Aveai carte, act doveditor, aveai parte, aveai dreptul de a exploata acel bun. Cu alte cuvinte, erai cineva.
Începuturi „funciare”
Sintagma a început să fie folosită în perioada dintre a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea în Ardeal și se referea la cartea funciară, document care stabilea cine și ce proprietate deținea. Românilor transilvăneni li se elibera o adeverință care atesta negru pe alb suprafața de teren aflată în posesie și termenii acestei posesii. Țăranii nu și-au bătut însă capul cu termenul complet - „carte funciară” -, ci au numit actul simplu: „carte”. Or, dacă în acele vremuri, când legile erau făcute de funcționarii Imperiului Habsburgic, dețineai o astfel de „carte” însemna că ești un om cu stare. De unde expresia ajunsă până la noi: „Ai carte, ai parte!”.
Schimbarea conotației
Situația era valabilă și în Bucovina, provincie aflată sub călcâiul austriac încă din 1775. Nu și în Țara Românească și Moldova, principate unite sub numele de România. De remarcat că în Transilvania, de pildă, cartea funciară garanta dreptul asupra proprietății și pentru nobilii unguri - pentru grofi -, și pentru micii nobili români - numiți nemeși -, și pentru maghiarii mai puțin înstăriți, și pentru țăranii români sau de orice altă etnie. Toată lumea se raporta la aceste documente redactate în limba maghiară. Actele de proprietate în limba română au apărut în Ardeal abia în perioada interbelică, după unirea Transilvaniei cu România. Ulterior, sintagma „Ai carte, ai parte!” și-a nuanțat conotațiile în mediul rural, mai ales că cei care absolveau câteva clase, cei care urmau școala - preotul, învățătorul, primarul - erau și personajele care ocupau funcțiile importante în angrenajul social al comunității. Așa s-a născut ambiția familiilor de țărani români înstăriți de a trimite la școli înalte măcar unul dintre copii.
Sintagma „Ai carte, ai parte!” a început să fie folosită în perioada dintre a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea în Ardeal și se referea la cartea funciară, document care stabilea cine și ce proprietate deținea.
În Transilvania, cartea funciară garanta dreptul asupra proprietății și pentru nobilii unguri - pentru grofi -, și pentru micii nobili români - numiți nemeși.
Actele de proprietate în limba română au apărut în Ardeal abia în perioada interbelică, după unirea Transilvaniei cu România.