- Jurnalul: Ați făcut cunoscut un subiect puțin studiat în spațiul academic - „Băi, hammamuri, desfătări…” (Humanitas, 2024) -, prilej pentru a vă felicita, stimate domnule profesor Tudor Dinu, și a vă ținti cu prima (triplă) mirare: cum/când/de ce v-ați hotărât să scrieți istoria (ilustrată) a băilor din Țara Românească și Moldova? Care a fost scânteia care a aprins această cercetare nu tocmai facilă?
- Tudor Dinu: Legătura mea cu băile de factură otomană datează de mai bine de trei luștri. Începând să călătoresc frecvent în spațiul balcanic odată cu integrarea României în Uniunea Europeană în 2007, am constatat că printre relativ puținele vestigii păstrate ale civilizației otomane se numărau la loc de cinste hammamurile. Fascinat inițial de aspectul lor și mai ales de elegantele lor cupole, m-am apucat să le vânez pretutindeni. Am constatat astfel că, dacă unele dintre băile turcești căpătaseră o altă funcționalitate (muzee, restaurante, cafenele, hoteluri, complexe comerciale, chiar și birouri de pompe funebre), altele fuseseră lăsate în voia sorții ajungând în pragul colapsului și punând chiar în pericol viața oricui se încumeta să le treacă pragul. Pe parcursul acestor investigații în teren, completate de o documentare bibliografică de specialitate, nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva au existat hammamuri și în provinciile otomane creștine de la nord de Dunăre. Evident, ele existaseră - de pildă, doar în București la începutul veacului XIX funcționau nu mai puțin de patru astfel de stabilimente publice - numai că între timp căzuseră pe deplin în uitare, la fel ca și alte vestigii ale civilizației orientale de pe teritoriul Principatelor.
Schimbarea la față (după 1821)
- Ce perioadă acoperă cercetarea și care este contextul istoric al epocii? Principatele Române se aflau, ca de atâtea ori în trecutul și prezentul lor, la interferența dintre culturile orientală și occidentală, nu?
- Cercetarea acoperă aproape trei veacuri din istoria Țării Românești și Moldovei - de pe la 1550 și până la unirea din 1859 - în care cele două provincii au cunoscut prefaceri radicale. Dacă la începutul perioadei continuau într-o manieră creatoare civilizația creștină a fostului Imperiu Bizantin și a statelor slave apărute pe teritoriul acestuia, în veacul XVIII Țările Române au intrat pe panta unei orientalizări accentuate. Aceasta nu a presupus însă prezența niciunui element religios islamic, întrucât musulmanii continuau să nu aibă dreptul de a se stabili permanent pe teritoriul Principatelor și nici măcar de a le vizita decât în cazuri strict reglementate. În schimb, odată cu revoluția de la 1821, Țara Românească și Moldova au căutat să se dezbare cât de grabnic au putut de moștenirea otomană și să adopte civilizația occidentală, în primul rând cea franceză, evoluție reflectată și de modul de a se îmbăia al claselor superioare.
Băi romane modeste pe teritoriul Daciei
- Dar băile publice, răsfățul acesta, erau cunoscute încă din Antichitate pe vechiul teritoriu peste care s-a suprapus ulterior România (inclusiv cuvântul „baie” s-a tras în română din termenul grecesc „baláneion”, via latinul „balneum”). Romanii au amenajat în Dacia multe astfel de locuri cu rol de igienă, de relaxare etc. Îmi vine-n minte acum imaginea unui sit arheologic de la Sfârleanca-Mălăiești (județul Prahova). Aici, chiar lângă linia de cale ferată ce leagă Slănicul de Ploiești, au fost excavate anii trecuți vestigiile unor băi romane foarte bine conservate. Apoi, șocant, pentru că autoritățile nu s-au înțeles cu proprietarii grădinilor în incintele cărora au fost descoperite ruinele romane, băile au fost acoperite din nou cu pământ! Astăzi, din câte cunosc, acolo sunt depozitate clăi de paie. Ce risipă! Castrul de pe Valea Vărbilăului/Teleajen avea în grijă drumul „aurului alb”, exploatat în zona Slănicului…
- Evident, romanii au adus și în Dacia, la fel ca în orice alt teritoriu cucerit, cultura termelor, ce nu reprezentau doar niște simple băi destinate asigurării igienei corporale a populației, ci și locuri de socializare, de petrecere a timpului liber în compania prietenilor, practicând sportul, degustând mâncăruri și băuturi, discutând politică ori afaceri și chiar citind. Cum însă provincia de la nord de Dunăre nu a fost stăpânită decât vreo 165 de ani, aici nu au apucat să fie înălțate complexe balneare la fel de impozante precum cele din alte zone aflate vreme de veacuri sub stăpânirea civilizatoare a Romei.
Trei filiere pentru hammamuri
- Să revenim la „Băi, hammamuri, desfătări…” și la perioada vizată de studiul dumneavoastră. Când și cum s-a făcut, stimate domn, trecerea de la băile romane la hammamurile otomane în Țara Românească? Dar în Moldova? Cine au fost „pionierii” acestor întreprinderi și unde au fost ridicate primele băi particulare? Dar publice?
- Între băile de pe teritoriul Daciei romane și hammamurile din Țara Românească și Moldova nu există în niciun caz o continuitate, căci termele au încetat să funcționeze la scurt timp după retragerea aureliană din anii 270-275 d. Hr., în vreme ce primele băi turcești publice au apărut probabil în a doua jumătate a veacului XVI. Acestea au fost introduse la noi pe trei filiere. Printre primii și-au amenajat hammamuri în propriile reședințe grecii cu dare de mână stabiliți în Principate, unde nu se puteau lipsi de confortul balnear de acasă. Totodată, băi atât publice, cât și private au construit domnii români ce petrecuseră mai mulți ani în surghiun în împărăția turcească, unde, pentru a mai uita de amarul pribegiei, își căutaseră alinarea în desfătările Orientului. Și tot voievozii noștri s-au văzut nevoiți să amenajeze hammamuri și în cadrul așa-numitelor beilicuri, complexele din București și Iași destinate găzduirii trimișilor Înaltei Porți.
Cu bașlăcul pe cap
- Mă amuză gândul la boierii români înveșmântați din cap până-n picioare în straie turcești (ori la domnițele lor), lăsându-se dezbrăcați de băieși. Oare intrau goi la terme, ca atleții greci unși pe corp cu ulei de măsline, ori în izmene?
- Bineînțeles că, pentru a se putea scălda, boierii erau nevoiți să își lepede veșmintele numeroase și grele (giubele, cepchene, anterie, cămăși, șalvari) pe care le înlocuiau cu un simplu peșteman, un prosop foarte lung pe care îl înfășurau de mai multe ori în jurul mijlocului. La fel procedau și domnițele, care intrau întotdeauna topless în baie. Atât unii cât și ceilalți, atunci când nu binevoiau să își ude părul, își înnodau în jurul capului pe post de turban un alt ștergar numit bașlăc sau bașlăn. În plus, pentru a nu își frige tălpile călcând pe podeaua încinsă a băii, încălțau niște papuci din lemn cu două tocuri înalte.
Săpuneală, masaj violent, epilare cu pulberi toxice
- Cum arăta o zi la băi în Principatele Române? Care erau ritualurile de îmbăiere?
- Procedurile balneare începeau cu întinderea clientului pe o masă din marmură sau din piatră și frecarea lui cu un mănunchi de câlți, o mănușă de păr sau pur și simplu cu o bucată de pânză groasă, îmbibată câteodată în apă amestecată cu săpun, în vederea eliminării tuturor impurităților din piele. Călcâiele și coatele erau frecate fie cu piatră ponce, fie cu piese de ceramică cu striații. După încheierea acestui tratament exfoliant, băieșii îl săpuneau zdravăn pe client cu clăbucii formați fie într-un ceainic de lut, fie, mai des, într-un vas de aramă cositorit, după care îi spălau temeinic fiecare parte a corpului. În cele din urmă, îndepărtau săpunul rezidual turnând pe trup din tasuri (boluri) metalice apă luată de la chiuvetele aflate de jur-împrejurul sălii de baie. Alături de spălatul propriu-zis, în hammamurile de la noi se ofereau însă și servicii de tuns și bărbierit, de epilat cu ajutorul unor pulberi toxice și, desigur, de masaj în forță, procedeu socotit violent de vizitatorii străini ai băilor valahe și moldave.
Cafea amară, dulceață de trandafiri, narghilea și vin
- Se știe că feredeiele - cum erau numite băile în Moldova - nu erau folosite doar pentru îmbăiere, și asta încă de la inventarea lor, în epoca sofisticată a vechilor eleni. Ce alte servicii post-îmbăiere (mai) ofereau aceste localuri de pură desfătare? Mă uit fascinat la ilustrațiile cărții, cu acei efebi și cadâne cocoțați pe tocuri înalte din lemn, nalâni…
- La ieșirea din sălile de îmbăiere tuturor clienților li se servea o ceașcă de cafea amară, proaspăt măcinată și prăjită, alături de o lingură de dulceață preparată dintr-o varietate de fructe și flori, dar cel mai adesea din petale de trandafir. Aceasta putea fi savurată imediat sau ceva mai târziu după ce mușteriul trăgea un pui de somn pe unul dintre paturile aflate în sala de ieșire a hammamului. Tot pentru îndulcire se oferea câteodată și un pahar de șerbet, o băutură obținută prin fierberea unor fructe și flori în apă cu zahăr, dreasă cu zeamă de lămâie și ceva ulei de trandafir. Nelipsit dintre voluptățile de după baie era fumatul ciubucului și, uneori, mai ales pentru clienții cu stare, a unei narghilele cu tutun parfumat. În plus, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în lumea musulmană, la băile din Principate se servea din belșug și vin însoțit de diverse preparate culinare și câteodată chiar de un concert ad hoc susținut de un taraf de lăutari.
Biserica, afaceri bănoase cu băi și feredeie
- Asocierea băilor cu plăcerile trupești și condamnarea acestei vieți libere (și bune) în numele religiei creștine au condus la diminuarea acestor afaceri - băile erau și întreprinderi economice bănoase, nu? -, sau faptul că, după 1821, românii s-au întors către civilizația occidentală, eliminând (din păcate) moștenirile orientale care erau, până la urmă, parte din formarea culturală a poporului nostru?
- Chiar dacă nu a încetat niciodată să înfiereze spălatul ca sursă de căpetenie a păcatului concupiscenței, biserica a sesizat de timpuriu potențialul lucrativ al băilor, așa că s-a preocupat și de multe ori a reușit, mai ales grație generozității unor credincioși, să intre în posesia a numeroase stabilimente balneare pe care le-a exploatat, direct sau indirect, cu un profit considerabil. Prin urmare, putem afirma că venerabila instituție a contribuit la răspândirea culturii hammamului, iar nu la eliminarea ei, ce trebuie pusă aproape exclusiv pe seama tăvălugului occidentalizării pornit în forță după 1821.
Primele patru stațiuni balneare din Principate
- După stingerea influențelor orientale, românii au preluat modele occidentale, inclusiv în legătură cu băile, transformate treptat în ștranduri (pe Dâmbovița) și stațiuni balneoclimaterice cu rol în sănătate, în tratarea anumitor afecțiuni, dar și cu rol de divertisment și relaxare. Care au fost, stimate domn, primele ansambluri balneoclimaterice de pe teritoriul României? (Bucureștii au ratat la mustață acest titlu în favoarea unui sat anonim astăzi: Boboci, Jugureni/Prahova). Le-au fost păstrate, de-a lungul timpului, funcțiile, au fost întreținute, înfrumusețate, modernizate? Îmi minte îmi vine un caz legendar: Băile Herculane.
- Încă din a doua parte a perioadei fanariote boierii munteni sau moldoveni au început să călătorească în scop deopotrivă terapeutic și de divertisment mai întâi în stațiunile balneare din Banat și Transilvania (Băile Herculane, Arpătac - Vâlcele, Borsec), iar ulterior chiar în resorturi din Europa Centrală și Occidentală (Karlsbad, Marienbad, Baden Baden etc.). Iar odată ce în aceste locuri se ajungea anevoie și cu foarte multă cheltuială, s-au creat premisele pentru apariția primelor stațiuni balneare pe teritoriul Principatelor, unde începuseră să fie descoperite și exploatate încă din primele decenii ale secolului XIX mai multe izvoare minerale. Așa s-au amenajat, începând din anii douăzeci-treizeci ai secolului XIX, Bobocii, Pucioasa și Balta Albă în Țara Românească și Slănicul în Moldova. Era vorba de stațiuni cu o infrastructură turistică rudimentară, ce nu îi împiedica totuși pe vilegiaturiștii sosiți acolo în număr mare să se bucure nu doar de virtuțile apelor tămăduitoare, ci și de o adevărată vacanță, ce includea, în funcție de caz, mese îmbelșugate, plimbări, drumeții, vânători, sesiuni de shopping și chiar serate dansante.
Creșterea gradului de igienă și emanciparea femeilor
- Trai pe vătrai!
- Dintre aceste patru locuri de agrement Bobocii și Balta Albă nu mai există propriu-zis astăzi, Pucioasa tânjește după gloria de odinioară, în vreme ce Slănicul, îngrijit și cochet, își așteaptă încrezător vizitatorii. Din păcate însă, singura stațiune cu adevărat occidentală de pe teritoriul actual al țării noastre, Băile Herculane, a cunoscut după revoluția din 1989 un declin accentuat, de pe urma căruia pare a-și reveni totuși lent, ca urmare a unor programe de reabilitare și dezvoltare realizate cu fonduri europene.
- În loc de concluzie: ce rol au jucat băile, hammamurile, feredeiele în dezvoltarea societății românești?
- Fără doar și poate, hammamurile au jucat un rol pozitiv în istoria noastră, contribuind la creșterea gradului de igienă al populației urbane, întrucât nu erau accesibile doar elitelor, ci și unor straturi largi ale populației. În plus, ele au oferit o adevărată oază de relaxare și confort mai ales pentru femeile ce aveau foarte puține prilejuri de a se distra în voie, dezbărându-se nu doar de veșmintele grele, ci și de apăsătoarele convenții sociale.
Mistere între Orient și Occident
- Ce surpriză (ne) mai pregătiți, stimate domnule Tudor Dinu? La ce lucrați, ce planuri editoriale aveți?
- Dacă v-aș spune de pe acum nu ar mai fi o surpriză. Așa că, pentru a păstra „misterul”, vă zic doar că și în anii ce urmează intenționez să redactez și să public monografii dedicate unor aspecte ignorate ale istoriei și civilizației românești din fascinanta perioadă a pendulării între Orient și Occident.
Noutăți despre Theodor, căpitanul pandurilor
- Jurnalul: Ultima curiozitate: anul acesta a mai apărut o carte interesantă relaționată cu domeniul dumneavoastră de activitate: „Din vremea lui Tudor” (autor Radu Oltean, Editura Humanitas). Verticalizez: ce credeți că aduce nou această lucrare despre Tudor Vladimirescu (sau să-i spunem Theodor, cum își semna actele?) și epoca sa, una extrem de complexă, care a marcat trecerea românilor de la orientalizare la occidentalizare?
- Tudor Dinu: Lucrarea domnului Oltean se impune în peisajul uriașei bibliografii dedicate revoluției lui Tudor prin excepționala ilustrație istorică bazată pe un studiu minuțios al costumelor, armelor, obiectelor de uz cotidian de la sfârșitul perioadei fanariote. De asemenea, are meritul de a se apleca și asupra carierei de dinainte de 1821 a revoluționarului oltean, oferindu-i cititorului o panoramă a luptelor din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, precum și a mișcării de eliberare a sârbilor de sub dominația otomană.
Despre autor
Tudor Dinu (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat - rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800-1850 (2023). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.
„Băi atât publice, cât și private au construit domnii români ce petrecuseră mai mulți ani în surghiun în împărăția turcească, unde, pentru a mai uita de amarul pribegiei, își căutaseră alinarea în desfătările Orientului”, Tudor Dinu
„Voievozii noștri s-au văzut nevoiți să amenajeze hammamuri și în cadrul așa-numitelor beilicuri, complexele din București și Iași destinate găzduirii trimișilor Înaltei Porți”, Tudor Dinu
1821 a fost anul care a dat tonul schimbărilor radicale în Țara Românească și Moldova: lepădarea de moștenirea otomană și preluarea modelelor occidentale, în special a celui francez.
4 stațiuni balneare funcționau la începutul secolului al XIX-lea pe teritoriul Principatelor Române: Boboci, Balta Albă, Pucioasa (în Țara Românească) și Slănic (în Moldova).
„Pentru a nu-și frige tălpile călcând pe podeaua încinsă a băii, încălțau niște papuci din lemn cu două tocuri înalte”, Tudor Dinu
„Nelipsit dintre voluptățile de după baie era fumatul ciubucului și, uneori, mai ales pentru clienții cu stare, a unei narghilele cu tutun parfumat”, Tudor Dinu
„Spre deosebire de ceea ce se întâmpla în lumea musulmană, la băile din Principate se servea din belșug și vin însoțit de diverse preparate culinare și chiar de un concert ad hoc susținut de un taraf de lăutari”, Tudor Dinu