Filmul lui Zviaguintsev se cheamă Minotaur. Trebuie spus că nu a fost inclus în competiție ca „un film rusesc” - deși e jucat în rusă, de actori ruși -, pentru că Zviaguintsev a făcut filmul sub pavilion franco-leton și l-a filmat la Riga. Regizorul e în exil de 5 ani. Așa cum au existat „rușii albi” s-ar putea spune că azi există „filme albe”?
Viața lui Zviaguintsev (62 de ani) e complicată și e un film în sine. În 2021 a făcut vaccinul anti-COVID, numit „Sputnik”, la care a avut o reacție alergică puternică, a fost internat de urgență la Moscova într-un spital, unde a făcut o infecție nosocomială, o septicemie care îi putea fi fatală, a fost transportat în ultima fază în Germania, unde a intrat în comă indusă și unde a rămas în spital cale de unsprezece luni, cu o neuropatie totală, fără să se mai poată mișca și fără să mai poată vorbi! S-a recuperat cu greu. După această experiență, realizând că nu vrea să se întoarcă într-o țară care a inventat „operațiunea Ucraina”, a ales exilul. Declară că nu are stofă de disident și că exilul e pentru el o experiență grea, „e dureros să fii smuls din propria țară și din propria istorie”... Și acum, la Cannes!
Am văzut toate filmele lui Zviaguintsev de până acum, începând cu debutul din 2003, cu Întoarcerea, „Leul de aur” la Veneția, trecând prin „Leviathanul” din 2014, de la Cannes, premiul pentru scenariu, și trecând prin „Loveless”, din 2017, premiul juriului. „Minotaur” e al șaselea film, apărut la o distanță de 9 ani. Din păcate, deși unii l-au găsit „revenit în plină formă”, și deși e un regizor „de categorie grea”, care nu poate coborî sub un anumit nivel, trebuie să recunosc că mi s-a părut cel mai neconvingător film al lui de până acum. Un fel de remake nehotărât al unui „Chabrol” aspirând la Dostoievski, dar eșuând într-un film unidimensional și obosit, care patinează, e drept, cu măiestrie, undeva la suprafața lucrurilor.
Despre ce e vorba? Într-o provincie rusească, din 2022, într-un cadru luxos, o vilă spectaculoasă a unui om de afaceri, cu o nevastă frumoasă și cu un băiat inteligent, s-a infiltrat plictiseala, „incomunicabilitatea cuplului”. Femeia,
ca închisă într-o „casă de păpuși”, nu-și mai găsește identitatea: e doar soție?, e doar mamă?, e doar stăpâna casei?, dar ea însăși, ea în profunzime, ea cine este? Un amant tânăr fotograf e destinat să-i (de)coloreze angoasa. Nefiind un policier, o să vă spun că de aici mai departe filmul plonjează într-un neverosimil absurd, soțul vine acasă la fotograf, îl omoară, îl împachetează și îl aruncă jos peste balcon, de la etaj, în plină zi, într-un cartier plin de blocuri, probabil pentru orbi! Dar va scăpa, pentru că are relații politice și pentru că furnizează liste cu angajați de la firma lui, ca să fie recrutați pentru front. Mai departe toată lumea minte, el se preface că nu știe nimic, dar soția știe că el știe, ceea ce are un oarecare rol afrodiziac, iar în final cuplul resudat pleacă în vacanță în Creta. Sfârșit. Match Point, cum ar fi spus Woody Allen, anul ăsta absent de la Cannes. Bănuim că nu întâmplător excursia e în Creta, aluzie la labirintul minotaurului, monstrul căruia atenienii îi trimiteau tineri drept sacrificiu, pentru a fi devorați, până când Tezeu l-a ucis. Zviaguintsev nu l-a ucis. Deși minotarul din filmul lui e fundalul care ar fi putut fi pasionant: vedem tineri care sunt recrutați peste noapte și trimiși la război, vedem o mamă care leșină la autobuz, când fiul îi pleacă pe front, vedem discursuri patriotarde, vedem o societate roasă de propagandă, cu vechi și noi rădăcini în totalitarism. E mecanismul brutal și corupt al unui labirint din care scapă cine poate. Doar că justețea observației realiste nu distilează și emoție, combustia nu se produce, Zviaguintsev nu taie adânc în carne vie, așa cum ne-a obișnuit până acum.
Din mai multe puncte de vedere însă, fie că ți-a plăcut fie că nu, „Minotaurul” are toate datele ca să se încadreze în palmaresul ediției...
A urmat Almodovar! Ei, aici trebuie să mă recuz, au dreptul și criticii la slăbiciunile lor, și deci trebuie să recunosc că îl iubesc pe Almodovar, orice ar face! Chiar și un „film minor”, cum își numește chiar el noua operă, „Amarga Navidad” (Crăciun amar), în care nu e vorba despre nimic, decât despre regizorul însuși, despre obsesiile și limitele lui, despre arta și viața care în cazul lui se confundă, e un film „autoreferențial”, o „Autoficțiune”, cum îi sună și subtitlul. Un Almodovar la 77 de ani, pe care îi va împlini în septembrie, și pe care îi poartă surâzător, deși am remarcat, pe covorul roșu, pe trepte, a fost sprijinit de actori, de o parte și de alta, ca să poată urca mai ușor! Un film plin de farmec, de umor, de tristețe, de autoironie, de acel „ceva” propriu numai lui Almodovar... - v-am spus că mă recuz!
Trebuie să vă povestesc însă un moment de la proiecția filmului lui Almodovar, dela Bazin, un moment care a picat, ciudat, ca într-un montaj de neuitat... La vreo zece minute după început, eroina din film vine într-un spital, acuză o migrenă insuportabilă, se întinde pe un pat, ușa salonului e deschisă - și atunci am auzit un urlet gros, înfiorător, în prima clipă am crezut că e un urlet de pe coridorul spitalului din film, de fapt era un urlet din sală, care s-a multiplicat cu țipete panicate, lumea a sărit în picioare, lumina s-a aprins, un spectator era prăbușit printre scaune. O jurnalistă elvețiană, de lângă mine, mi-a șoptit confidențial, ca o cunoscătoare, că „e o criză de epilepsie”, „așa se manifestă”, știe pentru că și ea are epilepsie, și pentru că nu a suportat medicamentele a trebuit să facă o operație pe creier, în urmă cu 20 de ani!... Păream într-o poveste de Almodovar!
M-a surprins cu câtă stângăcie a fost gestionată situația și cât de nepregătiți au părut, într-un palat plin de pază, de controale, de programe în care fiecare minut contează, a durat ceva până s-au hotărât ce e de făcut și, deși nu ar fi fost nevoie, absolut toată sala a fost evacuată; până la urmă, în fine, a sosit și un echipaj de salvare care a extras bolnavul, printr-un culoar liber făcut prin mulțime...
Apoi toată lumea s-a reîntors în sală, cu un gust amar, și filmul a fost luat de la început. Viață și artă? Numai lui Almodovar i se putea întâmpla așa ceva!
Pe mâine.