Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În primăvara acestui an, în martie mai precis, la ARCEN, în Capitală, a fost deschisă o expoziție închinată memoriei lui Mihail Sebastian - „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă”. Cum se naște o lume nouă - iată o propoziție care a marcat, a deturnat și chiar frânt milioane de destine… Redăm și noi, întru pomenirea dramaturgului, scriitorului, avocatului și schiorului Mihail Sebastian, 6 dintre aceste crochiuri delicate urzite și găzduite de ARCEN.
1. Infamia
În 1934, mentorul lui Mihail Sebastian și al întregii generații, Nae Ionescu, devenit ideolog al Mișcării Legionare, a scris prefața romanului „De două mii de ani...”, care se încheia cu întrebarea cutremurătoare: „Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?”. Și-ntr-adevăr pe Mihail Sebastian, pe numele său real Iosif Hechter, aveau să-l cuprindă frigul și întunericul, abandonat gradual de prietenii săi atrași de Mișcarea Legionară, victimă a legislației antisemite și martor al pogromului de la București. Din cauza legilor rasiale, Mihail Sebastian a pierdut aproape totul: nu mai putea profesa ca avocat; nu mai putea publica, fiind fără drept de semnătură; piesele de teatru nu îi mai erau jucate; și-a pierdut, de asemenea, slujba de redactor la „Revista Fundațiilor Regale”. Singura sursă de venit în timpul războiului a devenit postul de profesor de literatura română la Liceul Cultura B din Capitală. Un nume neobișnuit: era unul dintre liceele special înființate pentru elevii evrei, după ce aceștia fuseseră excluși din toate instituțiile de învățământ.
Degete de lumină
Paul Cornea, elev al lui Sebastian, care îl vizita în locuința din str. Antim, avea să-și amintească mulți ani mai târziu așteptările avute de la profesorul lor atât de cunoscut în lumea literară, din care fusese alungat: „L-am întâmpinat pe Sebastian cu o imensă curiozitate şi speranţă: voiam să ştim, eram flămânzi de adevăr şi nu găseam pe nimeni în jur care să ne arate, cu deget de lumină, încotro trebuie s-o apucăm”. Iar Sebastian le-a deschis larg porțile literaturii. Părea un tânăr îmbătrânit înainte de vreme, cu fizionomie gânditoare și ochi adânci, cu un aer copilăros pe care încerca să-l compenseze printr-o privire încruntată. Avea formulări frapante și se remarca mai ales prin claritatea luminoasă a vorbirii, care făcea accesibile cele mai dificile dintre noțiuni și suspenda zgomotele tramvaielor, realitatea ghetoului, timpul orașului. Își transpunea astfel elevii sub un alt cer, mai blând.
Cer meridional
În august 1941, Sebastian nota în jurnal: „Cred că era săptămâna trecută [...], în momentele acelea în care socoteam totul pierdut, când, nu ştiu de ce, am ridicat pe stradă privirea în sus spre cer. Mi-au dat lacrimi. Era un cer albastru, curat, cu nori albi, plutitori, fără greutate: un cer meridional parcă. Putea să nu fie aici. Putea să fie la Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar fi putut ca lăsând capul în jos să nu mai găsesc în jurul meu aceşti Bucureşti din august 1941, ci un oraş liber, în care să pot trece liber, necunoscut, viu”.
2. Zăpada salvatoare
În ianuarie 1937, Sebastian se îndrăgostește. Nu de o prezență feminină, ci de schi. Sportul de iarnă devine un mijloc de a uita de viața de la București: ezitările și nefericirea iubirii sale pentru Leni Caler, dezamăgirea de a vedea în presă articolele din ce în ce mai legionare ale prietenului său Mircea (Eliade), precum și adeziunea altor prieteni din grupul Criterion la Mișcarea Legionară. Zăpada albă, strălucitoare șterge toate acestea și îl ajută să se întoarcă la trăirile simple, aproape copilăroase. Vitejiile de pe pârtie îi oferă numeroase satisfacții: „Viața mai are unele lucruri să-mi spună”, scrie el entuziast după prima zi de schi. La 1 februarie, acum aproape 89 de ani, după o altă dimineață pe pârtie, nota în jurnal: „Sunt destul de copil pentru a fi fericit şi cu atât de puţin”. Coborârea vijelioasă în aerul proaspăt și tăios îi oferă un sentiment de libertate și o bucurie care aproape o depășește în intensitate pe cea pricinuită de literatură. Și pentru că am amintit literatura, Sebastian își va transpune jurnalul de schi din 1937-1938 în romanul „Accidentul”. Un roman pe care îl pierduse și pe care îl rescrie în primele sale două ierni de schior. Îi era foarte dragă această carte: „Este probabil tandreţea ce se păstrează copiilor nefericiţi”. Viața trăită se transformă din nou în pagini de carte, în căutarea febrilă a autenticității, care i-a definit întreaga generație. „Zăpada mă odihneşte, mă face mai tânăr, mă ajută să uit”. Sebastian dorea să uite, pentru că ceilalți, o parte dintre apropiații săi, începuseră să uite lucrul cel mai de preț: prietenia care îi lega.
3. Șoc și teroare
La etajul al optulea al imobilului de pe Calea Victoriei, nr. 95, Mihail Sebastian a trăit singur nopțile rebeliunii legionare și ale pogromului, în 21-23 ianuarie 1941. Au trecut 85 de ani de-atunci. Singur, fără a putea lua legătura cu familia aflată în str. Antim, notează în jurnal ceea ce aude din garsoniera sa. Strigătele, cântecele legionare, împușcăturile, loviturile de tun. Un glonț rătăcit se oprește deasupra și la dreapta ușii de la balcon. Se vedea perfect gaura făcută în zid. În acele nopți de insurecție armată a legionarilor împotriva generalului Antonescu, a avut loc pogromul de la București. Sinagogi, temple corale, prăvăliile și casele evreiești au fost vandalizate, incendiate și prădate, membrii comunității evreiești au fost bătuți, arestați cu sutele, iar peste 125 dintre ei și-au pierdut viața. Spre dimineața zilei de 22 ianuarie 1941, în jur de 90 de evrei, dintre cei peste 200 aflați în sediul legionar din Bd. Domniței, nr. 53, au fost urcați în două camionete și duși la marginea satului Jilava, dincolo de râul Sabar. Acolo au fost executați cu sânge rece de către legionari. Opt dintre cei până în zece evrei care au scăpat de acest prim val de execuții au fost prinși, bătuți, umiliți și duși din nou în pădure pentru a fi împușcați. Rabinul Herș Gutman a scăpat miraculos din ambele episoade (nu și fiii săi, Iosef și Iancu). Alți 15 evrei au fost uciși cu bestialitate la Abatorul Comunal. Sebastian nu își va mai reveni niciodată din acest șoc. Câteva luni mai târziu, peste 15.000 de evrei piereau în pogromul de la Iași.
În cârligele abatorului
„Nu pot uita şi nici nu vreau să uit ororile pe care le-am trăit. [...] Ceea ce te încremeneşte mai ales în măcelul de la Bucureşti este ferocitatea absolut bestială cu care s-au petrecut lucrurile. Ea străbate până şi prin termenii atât de seci ai comunicatului oficial, care anunţa deunăzi că în pădurea Jilava au fost asasinate 93 de persoane (ultim eufemism pentru evreu: «persoană») în noaptea de marţi, 21. Dar ceea ce se povesteşte este mult mai cutremurător decât ceea ce se comunică oficial. Acum se dă ca absolut sigur că evreii măcelăriţi la abatorul din Străuleşti au fost atârnaţi de beregată de cârligele abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: «carne cuşer»”. „Sunt oameni, ca mine, care au trăit în noaptea aceea despărţiţi de familia lor - şi a doua zi dimineaţa n-au mai găsit pe nimeni, n-au mai găsit nimic”.
4. Muzică clasică acasă la Lena
Pentru că sursele sale de venit deveniseră insuficiente după adoptarea legilor rasiale, Mihail Sebastian e nevoit să renunțe la garsoniera din Calea Victoriei, nr. 95. Se mută prin urmare alături de familia sa, în strada Antim. Începe totodată să lege și să consolideze noi prietenii, abandonând gândul că ruptura dintre el și vechii prieteni de la Criterion se va mai vindeca vreodată. Pe Lena Constante o cunoștea deja din anii ’30. În 1941, înainte și după pogrom, ascultă plăci cu muzică clasică la ea acasă, ca o formă de evadare. Câteodată își spune că totul e poate doar o născocire a minții lui: „Un moment de uitare - și pe urmă revin la același groaznic coșmar. Uneori îmi spun că toate sunt neadevărate. Înăbușitoare, dureroase, intense - și totuși neadevărate. S-ar putea să fac un efort și să mă trezesc. S-ar putea să deschid ochii și să bag dintr-o dată de seamă că totul s-a destrămat brusc, a pierit”. În august 1944, la ultimul bombardament asupra Bucureștilor, inițiat ca răspuns la întoarcerea armelor, imobilul în care locuia familia lui Sebastian este grav avariat. Devine astfel, timp de luni, sinistrat, schimbând mai multe locuințe temporare.
Incurabila singurătate
În decembrie, se ivește ocazia nesperată de a pleca în munți, alături de Lena Constante, Harry Brauner și soții Pătrășcanu. Vestea îl bucură nespus: își peticește costumul de „schieur” și își recuperează schiurile ascunse la o prietenă cu trei ani mai devreme, când o ordonanță îi obliga pe evrei să le depună la poliție. „Aș vrea să fiu fericit acolo, sper că voi fi”, scrie el în jurnal. Căderea regimului antonescian și întoarcerea armelor din 23 august 1944 îi redăduseră libertatea, inclusiv libertatea de a face o călătorie în Bucegi, munții pe care îi îndrăgise atât de mult înainte de război. Însă la întoarcerea sa în București, în ultima zi din an, entuziasmul inițial se transformă în deznădejde: „Nu pot să spun și nici să scriu nimic. Vorbele nu mă ajută. Rămâneam uneori pe loc, să privesc cu atenție priveliștea, cu gândul să-i fixez în memorie conturul, dar totul e mai variat, mai complex și mai misterios decât pot ține minte. (…) Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanța mea de altădată. Mai mult melancolic - aproape trist. Simt nu știu ce fel de oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate”.
Cu șase luni înainte de sfârșit
Anii de război, de persecuții, de teamă pentru familia sa și pentru sine lăsaseră urme. De altfel, privind această fotografie (foto 6) și comparând-o cu cele făcute în urmă cu un deceniu alături de prietenii de la Criterion, diferențele de pe chipul lui Sebastian sunt frapante. La nici șase luni de la realizarea instantaneului din munți, avea să se stingă din viață în mod absurd, călcat de un camion pe bulevardul Regina Maria din Capitală. Dacă ar fi trăit, ar fi fost și el condamnat la ani grei de închisoare în lotul Pătrășcanu, ca Lena și Harry. Fotografia cu Mihail Sebastian este extrasă chiar din imensul dosar al procesului Pătrășcanu.
5. Apropierea de teatru
Mihail Sebastian se îndreaptă târziu către teatru, după ce publică cinci volume de proză, însă nu cu mai puțină pasiune. În 1936, în timp ce redactează „Jocul de-a vacanța”, o piesă despre căutarea fericirii, notează în jurnal: „mă amețește tentația culiselor, a sălii de teatru, a afișelor”. Rolul Corina este scris pentru actrița Leni Caler, iubire esențială, dar chinuitoare pentru el, de care încerca să se desprindă: „Emoția de a scrie pentru Leni! Gândul că va trăi lucruri gândite de mine, va spune cuvinte scrise de mine! Câte revanșe nu-mi voi lua asupra ei!”. Din cauza legislației antisemite, Sebastian trece prin drama de a i se retrage dreptul de semnătură. Nu mai poate publica, iar „Jocul de-a vacanța” este interzis. Prietenul său bun Antoine Bibescu îl invită la moșia sa de la Corcova în vara anului 1943. Timp de mai bine de o lună, departe de București, Sebastian scrie primele două acte din piesa „Steaua fără nume”, al cărei titlu inițial este „Ursa Mare”. În decembrie, citește manuscrisul acasă la actorii Nora Piacentini și Mircea Șeptilici. Reacție fulgerătoare de entuziasm din partea celor doi, care îi sugerează schimbarea titlului în „Steaua fără nume”. Sebastian acceptă: „Nu voi uita niciodată noaptea aceea. A fost pentru mine adevărata premieră a piesei. A fost - dacă mă gândesc bine - singura bucurie vie și imediată pe care mi-a dăruit-o teatrul”.
Sub acoperire
Piesa este dictată rapid a doua zi de Mihail Sebastian și Mircea Șeptilici la trei dactilografe. La orele 16.30, „Steaua fără nume” este depusă la Teatrul Alhambra, sub pseudonimul Victor Mincu, un profesor din Galați inventat pentru a trece de legislația antisemită. Numai că actul al III-lea nu există încă. Sebastian îl scrie în câteva zile, de vineri 17 decembrie, până marți 21 decembrie, zi și noapte. Victor Mincu nu apare în timpul repetițiilor, cum se obișnuia, actorii sunt nedumeriți, așa că Direcția Teatrelor somează Teatrul Alhambra să-l prezinte pe misteriosul autor. În acest context, avocatul Ștefan Enescu, fost coleg de liceu al lui Sebastian, acceptă să-și asume paternitatea piesei, prezentându-se alături de regizorul Soare Z. Soare la Direcția Teatrelor, ca să dea declarații. Premiera spectacolului are loc pe 1 martie 1944, bucurându-se de un mare succes. Câțiva oameni reușiseră să învingă regimul totalitar și o legislație absurdă.
6. Triunghiul tăios al prieteniei
Mihail Sebastian se împrietenise cu o tânără minionă, blondă, mereu veselă. Numele ei era Nina Mareș. Nina locuia într-o odaie aflată la ultimul etaj al clădirii în care funcționa redacția ziarului „Cuvântul”, în Pasajul Imobiliara. Lucra la Societatea Telefoanelor și îi dactilografia lui Sebastian manuscrisele nuvelelor, file cu un scris mărunt, pline de ștersături, pe care ea le descifra cu grație și ușurință. Prin Mihail Sebastian au ajuns să o cunoască toți cei din asociația Criterion, inclusiv Mircea Eliade. Cei trei, Mihai, Nina și Mircea au devenit foarte buni prieteni, atât de buni încât o legătură sentimentală între ei ar fi părut o crimă împotriva prieteniei lor comune. Luau adesea masa împreună, beau cafea în odăița de la ultimul etaj din Pasajul Imobiliara, iar Nina dactilografia la un moment dat în același timp romanul „Maitreyi” al lui Mircea Eliade și volumul „Femei” al lui Mihail Sebastian.
Amor la două capete
Prietenia dintre Mircea și Nina s-a transformat în dragoste, deși el avea deja o legătură sentimentală cu actrița Sorana Țopa. Experiența de a iubi simultan două femei a fost transpusă de Eliade în romanul „Întoarcerea din Rai”. Acesta își amintea în „Memorii”: „Îndată ce Mihail Sebastian se întorsese de la Brăila, a trebuit să-i mărturisim. Sebastian a declarat că ne va ierta numai după ce se va convinge că prietenia noastră, a celor trei, a rămas aceeași”. O vreme, lucrurile au rămas la fel. Odată însă cu adeziunea lui Eliade la Mișcarea Legionară, pentru care a făcut chiar campanie electorală în județul Ialomița în 1937, relațiile dintre cei trei s-au răcit până la ruptură. În aprilie 1940, Eliade a plecat ca atașat cultural la Londra. Nu l-a mai revăzut niciodată pe Sebastian. Din nefericire, Nina s-a stins din viață la puțin timp după aceea, mult prea devreme, pe 20 noiembrie 1944.
Ruptura
La aflarea veștii, Mihail Sebastian a notat în jurnal: „Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăița ei de sus, din Pasajul Imobiliara; mașina de scris la care a copiat aproape în același timp «Maitreyi» și «Femei»; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din strada Melodiei; neașteptatul lor amor; fuga lui Mircea la Poiana; disperările Ninei, pe care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui Mircea, logodna, pe urmă - doi ani mai târziu - cununia lor civilă, în taină, la Primăria din Calea Rahovei, apartamentul din B-dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările noastre pe munți, verile la Breaza, jocurile în curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noștri de prietenie frățească - și pe urmă anii de confuzie, de destrămare, până la ruptură, până la dușmănie, până la uitare. Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”.
37 de ani și 8 luni avea Mihail Sebastian în primăvara morții lui absurde.
Simt nu știu ce fel de oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate. - Mihail Sebastian, scriitor
Zăpada mă odihneşte, mă face mai tânăr, mă ajută să uit. - Mihail Sebastian
Mă amețește tentația culiselor, a sălii de teatru, a afișelor. - Mihail Sebastian, dramaturg
81 de ani se vor împlini anul acesta, în 29 mai, de la moartea lui Mihail Sebastian.
Odată cu adeziunea lui Mircea Eliade la Mișcarea Legionară, pentru care a făcut chiar campanie electorală în județul Ialomița în 1937, relațiile dintre Mihail Sebastian și autorul lui „Maitreyi” s-au răcit până la ruptură.
Citește pe Antena3.ro
