Prezenţă obişnuită pe aerodromul Clinceni, Gheorghe Uţă este un bunic simpatic şi elegant, cu aer de profesor şi cu darul poveştilor. N-ai zice că tocmai s-a dat jos din avionul nervos care, în urmă cu doar câteva momente, făcea ture nebune pe cer şi se rotea în sus şi-n jos de-ţi tăia respiraţia. Şi totuşi, el era la manşă. Înainte să aterizeze, ne-a salutat în zbor inversat.
Nu mai e sprinten ca altădată la mersul pe jos. În aer, însă, e altă viaţă. De jos, de pe pământ, nu se vede vârsta pilotului, se vede experienţa celor 15 000 de ore de zbor. Gheorghe Uţă zboară de 55 de ani și va împlini 74 de ani în septembrie. Ar fi putut să se retragă spre preocupări cu mai puţină adrenalină decât zborul acrobatic dar nu poate, deşi pasiunea pentru aviaţie l-a costat scump: fiul cel mare a căzut cu avionul şi a murit chiar sub ochii lui, la Clinceni. Nu recunoaşte dar cred că rana din suflet a încercat să şi-o vindece tot prin zbor. Chiar luna viitoare, se implinesc opt ani de când s-a întâmplat marele necaz. Gheorghe Uţă îşi acoperă amintirile dureroase cu bucuria de a-i învăţa pe alţii să zboare. Au trecut prin mâna lui vreo 200 de piloţi mai tineri. Soţia a fost şi ea multilpă campioană la paraşutism, un nume foarte cunoscut, Florica Uţă. Doamna a fost nevoită să renunţe la sport, aterizările repetate i-au şubrezit în timp genunchii si vertebrele, dar mai vine şi ea la aerodrom. Şi nu, nu i-a spus niciodată să renunţe să mai piloteze.
„Am zis că n-o să pot să zbor niciodată. Dar, m-am înşelat”
„Sunt crescut la ţară, la Şuşani. Am plecat la şcoala de meserii, la Râmnicu Vâlcea. Acolo, au început să-mi placă avioanele dar numai desenam avioane, nu ştiam nimic despre ele. Apoi, am fost la turnul de paraşutişti, au zis să mergem la aerodrom şi am văzut avioanele. A fost dragoste la prima vedere. Ca atunci când vezi o faţă frumoasă şi îţi place”, povestește veteranul de la Clinceni. „Când am zburat prima dată cu avionul, mi-a fost frică. Am zburat cu un instructor care a vrut să îmi arate ce poate avionul şi ce poate instructorul. Am zis că n-o să pot să zbor niciodată. Dar, m-am înşelat. Anul acesta se fac 55 de ani de când zbor”.
6 luni în ghips, după accident
Pe la 40 de ani, a avut un moment de cotitură. A suferit un accident grav în 1984 şi a scăpat cu viaţă la limită. “Am căzut cu avionul la Oradea. Chiar cu tipul acesta de avion. Era un remorcaj de planoare, o legătură în formă de H, în decolare. M-a întors cu botul în pământ”. A stat o lună internat la Oradea, apoi alte șase luni în gips, cu picioarele rupte şi multiple traumatisme, şi încă vreo trei luni a durat recuperarea. Dar nu s-a lăsat. A revenit la prima lui dragoste, avioanele.
CV-ul impresionant
Gheroghe Uţă a fost declarat Maestru al sportului în 1980, după ce, cu un an în urmă, obținuse trei rezultate importante: campion balcanic la Raliu aerian, campion balcanic la Aterizare în punct fix şi vicecampion balcanic la Acrobaţie. În 1993, a fost din nou campion balcanic la Raliu aerian şi la Aterizare în punct fix. A făcut parte timp de opt ani şi din lotul naţional de acrobaţie zbor cu motor. La 10 ani după ce a început zborul pe planor, în 1972, a ajuns pilot instructor profesionist la Şcoala Militară de Zbor Aurel Vlaicu. După ’90, a fost şi comandant al Aeroclubului Aurel Vlaicu din Bucureşti şi antrenor secund al Lotului Naţional Zbor cu Motor. Deşi s-a pensionat în 1998, este şi acum pilot instructor profesionist recepţie şi control în zbor şi inspector coordonator la Aeroclubul României, pe toate tipurile de aeronave existente în aviaţia sportivă.
La un pas să renunţe
„Am plătit cam scump pasiunea asta”, povesteşte cu amărăciune dar şi cu resemnarea celui care a înţeles şi pericolele la care te expui, atunci când îţi alegi acest drum. „Este o meserie mai periculoasă decât altele. Dar, când te apuci de ea, trebuie să accepţi şi riscul. Pe noi, ne-a făcut Dumnezeu să trăim cu picioarele pe pământ. Trebuie să deschidem ochii bine. Problema e că, oricât am deschide ochii, când eşti în aer şi se întâmplă ceva, organismul tău nu mai acţionează ca pe pământ. Când eşti susprins, mintea judecă numai pe jumătate. Zborul a devenit o obişnuinţă, mi se pare ca şi mersul pe jos dar trebuie să îi dai importanta cuvenită. Oricât ai fi de bătrân, la zbor, nu le ştii pe toate”.
„Făcea antrenament băiatul meu, eu eram chiar acolo, lângă acoperişul asta... Făcea nişte exerciţii, să aterizeze cu motorul oprit şi chiar e posibil să i se fi oprit… O lună, două, nu am mai putut să zbor. Mi-am zis: dacă n-am fost în stare să îl învăţ pe fiul meu să zboare, mă las. Nu mai merită să zbor… Colegii mai tineri au insistat, am venit la aerodrom, îmi lăsasem barbă, m-am ras, m-am apucat să zbor şi… de atunci, zbor mereu”.
Pilot pasionat, la fel ca tatăl sau, Costel Mugurel Florica Uţă avea 37 de ani, când a căzut cu un avion ultrauşor. Era singur în avion. Era într-o vineri, pe la 7 seara. 3 iulie 2009. Îşi începuse cariera ca paraşutist, la numai 15 ani, călcându-i pe urme mamei sale, şi făcuse parte din lotul naţional de paraşutism. Avea peste 2500 de sărituri cu paraşuta şi peste 300 de ore de zbor, era şi instructor. Medicii ambulanţei au constatat decesul chiar acolo, la locul tragediei. A fost o vară blestemată atunci pentru cei de la Clinceni. Pe 5 iunie, îşi pierduse viaţa şi comandantul aerodromului, Mihai Dobre, la 10 minute după decolare, din cauza unei comenzi care s-a blocat.
Se mândreşte şi cu medaliile soţiei
Deşi are un CV impresionant, Gheorghe Uţă recunoaşte că la medalii, îl întrece soţia. „A fost campioana ţării mai mulţi ani la rând. A zburat foarte mult, are mai multe medalii decât mine, are aproape 5000 de salturi. La fiecare aterizare, s-a mai lovit la picioare, o mai dor genunchii, nu mai zboară. Dar, la medalii, mă întrece. Eu am vreo 3 kilograme de medalii, ea are vreo 5-6”. Pasiunea pentru zbor s-a transmis şi fiului cel mic, singurul care le-a rămas. Ca profesie, însă, el s-a reorientat: face scunfundari şi lucrează că scafandru la ISU.
După 55 de ani de zbor, Gheorghe Uţă spune că nu are superstiţii dar are o regulă de bază pe care vrea neapărat să le-o bage în cap şi piloţilor mai tineri: să fie foarte vigilenţi, înainte de fiecare zbor. „Anul trecut, cât am stat în spital, pentru că mi-am scos fierea, chiar am făcut un caiet cu reguli de bun simţ pentru piloţi. Prima regulă: să nu ai încredere decât în ceea ce văd ochii tăi, pentru că tu eşti cel care zboară şi îşi asumă toate riscurile. Oricât ar fi mecanicul de atent şi de conştient asupra a ceea ce face, e important să vezi cu ochii tăi că e totul în regulă”.
E păţit, ştie ce vorbeşte. Înaintea unui zbor, mecanicul a verificat uleiul şi nu a închis capacul. „A curs tot uleiul, s-a oprit motorul la 100 de metri. Toţi m-au aplaudat când am coborât. Dar avionul a rămas pe câmp. Ei nu ştiau ce s-a întâmplat cu el, au crezut că aşa am vrut eu”.
„În aer, e mai sigur decât în trafic"
Spune că e mai stresant să conduci pin traficul din România decât să faci acrobaţii periculoase. Are permis auto din 1972. “Problema e că, la noi, dacă respecţi regulile de circulaţie, mori cu dreptatea de partea ta. Trebuie să te fereşti tot timpul de alţii, care sar peste cal”. Îi întăreşte spusele şi unul dintre cei pe care i-a învăţat să zboare, George Rotaru, Directorul Aeroclubului României. "E un paradox, spune George. Mi-am luat carnetul la 30 de ani iar prima licenţă de zbor o am de la 16 ani. Prefer să fiu în aer. E mult mai sigur, sunt oameni mult mai atenţi, mai pregătiţi, care respectă reguli. În trafic, e puţin mai greu". După ce l-am văzut făcând loopinguri, l-am întrebat cu cât zboară pe şosea. A râs. Mi-a mărturisit că nu-l încânta “partea auto”, şi-a luat permis într-un final, de nevoie.
Au şi piloţii ciudăţeniile lor. Dacă pe tânărul George Rotaru îl sperie întinderile mari de apă peste care trebuie să treacă cu avionul, lui Gheorghe Uţă îi creşte tensiunea înainte să înceapă zborul. Când începe zborul, îi vine inima la loc.