- Jurnalul: - „Strania istorie tumultuoasă” a fost tălmăcită în limba română (Editura Trei, 2026) și a fost bine primită, stimată doamnă Claire Messud. Am citit-o și eu în acest miez fierbinte de vară, m-a impresionat povestea de familie mai ales prin complexitatea firelor istorice care i-au alcătuit împletitura și vă transmit pe această cale sincere felicitări. Acum, prima mirare: ce răni ați încercat să tămăduiți scriind această carte? Le-ați/s-au vindecat?
- Claire Messud: În primul rând, vă mulțumesc foarte mult pentru interesul arătat cărții mele, vă sunt recunoscătoare. Vă mulțumesc și pentru întrebarea aceasta, la care poate nu e ușor de răspuns. Rănile sunt de multe feluri (cum spun eu uneori în glumă, viața înseamnă traumă!), și istorice, și de familie, și individuale. E greu de spus ce le poate vindeca; dar artele, pentru mine arta literaturii, sunt un adevărat balsam. Secretele și rușinea sunt răni care categoric nu se pot vindeca: a putea spune adevărul este, cred eu, un prim pas spre recuperare. Prin asta nu mă refer neapărat la adevărurile literale: literatura înseamnă, de multe ori, să fabulezi în slujba adevărului suprem. Dar rămâne cert că am învățat că a ne preface pur și simplu că istoria nu s-a întâmplat, că nu s-au comis crime, că oamenii nu și-au făcut rău unii altora – toate acestea sunt opusul vindecării, fac rănile să se infecteze. Scriitoarea franceză Marie Cardinal a scris o carte celebră despre propria psihanaliză, cu titlul Cuvinte care eliberează – și da, chiar cred că a găsi și a rosti cuvintele care nu ascund adevărul, dimpotrivă, îl relevă, constituie cel puțin începutul vindecării.
Oameni care nu vor apărea niciodată în cărțile de istorie
- Vindecare a unor răni colosale! Europa a fost zguduită de traumele celor două războaie mondiale și fiecare țară, fiecare popor și-a plătit tributul de sânge. Acum, lăsând să se decanteze lectura „Istoriei tumultuoase”, nu pot să nu mă gândesc și la poveștile bunicilor și străbunicilor mei români, care și-au trăit și ei dramele asemenea strămoșilor dumneavoastră. Ce ne deosebește este însăși esența țărilor din care ne provin înaintașii: Franța – imperiu colonial întins pe cinci continente (de unde și „densitatea” „Istoriei tumultuoase”) – și România, o țară prinsă ca de fiecare dată în existența ei frământată de conflicte între mari puteri care au urzit și încă mai declanșează războaie. A doua întrebare: ce credeți că face ca Europa să se autodevoreze, la intervale regulate, în ample și sângeroase conflagrații? Setea de putere, de înavuțire? Orgoliul? Prostia?
- Mă bucur din inimă că romanul v-a făcut să vă gândiți la poveștile propriei familii. Scriind despre a mea, am vrut să pun în lumină truda oamenilor de rând, oameni care nu vor apărea niciodată în cărțile de istorie, dar ale căror vieți au fost modelate, transformate, distorsionate, rănite de marile evenimente ale istoriei. Experiența aceasta de a fi împins de colo-colo de forțe puternice o au în comun strămoșii dumneavoastră români și strămoșii mei francezi (de fapt și spanioli, italieni și maltezi). Cât despre ce face Europa (sau poate întreaga omenire) să se autodevoreze... aș vrea să am răspunsul. În mod sigur, toate ideile pe care le-ați propus fac parte din el și sunt convinsă că uitarea este și ea implicată: pe măsură ce mor ultimii oameni care au luptat sau au suferit în Al Doilea Război Mondial, mentalitatea se schimbă, iar lumea devine mai războinică. A fi martor (a ne spune poveștile, a ne transmite mai departe istoriile) este de o importanță covârșitoare. Poate nu va opri nebunia, dar e o speranță.
Marea dezmeticire
- O speranță plăpândă, de care trebuie să ne agățăm. E limpede că trebuie schimbat contractul social al omenirii. Sunt decenii de când vechile aranjamente politice, economice, sociale, culturale etc. sunt respinse peste tot în lume. Adică, Franța, Marea Britanie, Japonia, China, Rusia, SUA, Spania și alte așa zise puteri civilizatoare care au influențat decisiv soarta omenirii de-a lungul timpului nu-și mai pot îndeplini astăzi coerent rolul de hegemon. Și nici nu mai reușesc să și-l paseze liniștit între ele, ori să-l exercite concomitent. În prezent, nu trebuie să fii neapărat mare ca să răspunzi ferm unei agresiuni, s-au inventat atâtea mijloace de a face rău de la distanță, silențios, letal încât pur și simplu s-a dat peste cap echilibrul puterilor. Întrebarea: sunteți scriitoare/vindecătoare - cum vă închipuiți lumea viitorului apropiat (lumea de peste un secol, să zicem)? Vor fi oamenii mai buni, ori și mai răi decât azi?
- Da, sunt întru totul de acord, contractul social trebuie schimbat. Internetul și canalele de socializare au revoluționat complet viața în lume, în unele privințe în bine, în altele în dezavantajul nostru. Ca scriitoare, cred în puterea cuvântului, în posibilitățile limbii; dar nu este o perioadă prea bună pentru limbă, din păcate, acum, când imaginile ies mult mai mult în prim-plan în culturile prezentului acesta grăbit. Ele mai sunt și reductive, nu exprimă interioritatea. Mai ales odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, care face realitatea atât de incertă și instabilă (fotografia aceasta e reală? Clipul e real? Articolul chiar e scris de o ființă umană?), cred că speranța pentru viitorul nostru stă în comunicarea în persoană, în revenirea la conversație, la cuvântul scris de mână, la cercuri de contact interuman mai mici și mai profunde. Cred că așa va fi, pe măsură ce devenim conștienți de pericolele și limitele lumii în care am trăit până acum; iar când se întâmplă asta, când dobândim atât accesul pe larg la cunoștințe pe care ni l-au asigurat ultimele decenii digitale, cât și înțelepciunea și răbdarea de a ne recăpăta atenția pentru comunitățile umane, atunci vom face un mare pas înainte.
Citește și Dialog-expres cu Nelio Biedermann, scriitor la 20 de ani: „Scrisul îmi oferă bucurie”
Fascinațiile copilăriei
- Am vorbit destul despre războaie și derivele oamenilor, stimată doamnă Claire Messud, să ne întoarcem la literatură.
- De acord.
- Ce carte vă doriți să scrieți și n-ați reușit până acum?
- Sunt atâtea povești urgente încă nespuse – puneți o întrebare foarte serioasă, chiar acum, anul acesta, când împlinesc 60 de ani...
- La mulți ani fericiți, cu spor la scris!
- Mulțumesc. Sunt conștientă că nu am la dispoziție un timp infinit, dar ce n-aș da să mai pot scrie câteva decenii... Să continui să exprim traiectoriile ample ale istoriei sau gândirii prin viețile mai mărunte ale personajelor mele. Mă interesează îndeosebi ce înseamnă a fi om și a trăi pe planeta aceasta în vremurile noastre. Dar asta nu îngustează prea mult aria posibilităților.
- Dimpotrivă. Dragă doamnă Claire Messud - mi-ați devenit dragă, pentru că v-am simțit mai devreme sincer emoționată -, ce scriitori, ce scriituri vă plăceau în adolescență? Ce lecturi prizați astăzi?
- Îmi amintesc limpede că în adolescență am citit cărți care m-au uimit și m-au fascinat, care mi-au inspirat fiorul posibilității: când am citit Însemnări din subterană a lui Dostoievski, am descoperit cu încântare că ficțiunea poate aborda sentimente sumbre astfel; când am citit Ana Karenina, m-am simțit purtată pe valul personajelor lui Tolstoi, am trăit în lumile lor tot timpul; când l-am citit pe Henry James, am simțit că mă adâncesc în mințile personajelor lui, aproape ca și cum m-aș fi adâncit sub pământ, că văd cum e viața dincolo de suprafață. Mai presus de toate, mi-a plăcut mult să descopăr viața în sine, complexitatea experiențelor și a gândirii: cât de deosebite sunt viețile pe continente și în secole diferite, și totuși câte avem în comun cu toții. Aceleași lucruri rămân adevărate și în prezent; acum încerc să citesc cărți mai degrabă contemporane, lucru spre care multă vreme n-am avut înclinație. Gama de voci la care avem acces s-a lărgit foarte mult în ultimii douăzeci de ani și aș vrea să am mai mult timp pentru lectură. Rămân devotată romanului, este forma care îmi vorbește cel mai intens.
Lumina vieții
- Povestea spusă pe îndelete... De ce ați ales meseria de scriitor, cu ce v-a sedus această îndeletnicire nu tocmai ușoară?
- În copilărie iubeam poveștile; când am aflat că, spre deosebire de pietre, râuri și copaci, ele sunt inventate de oameni, am știut pe loc că asta îmi doresc să fac. N-am ezitat niciodată: poveștile creează sensuri în viață, fac viața să aibă sens. Mă simt foarte privilegiată pentru că am putut să-mi petrec viața scriind și citind. Ne aflăm într-o epocă în care oamenii citesc mult mai puțin; vedem că disperarea e tot mai puternică, vedem oamenii tot mai copleșiți, îi vedem că își înțeleg tot mai puțin propriile vieți și au tot mai puțină compasiune pentru ceilalți. Avem un antidot pentru răul acesta, e chiar în fața noastră: literatura ne pune în cuvinte experiența, ne luminează viețile, ne arată că nici în cele mai întunecate ceasuri nu suntem singuri. E formidabil că am contribuit, chiar și cu o parte foarte mică, la asta.
Aroganțe stinse
- Descrieți undeva în prima parte a cărții descinderea lui Gaston la petrecerea organizată de consulul României la Salonic și nu aveți cuvinte tocmai agreabile despre români. Scrieți (citez): „Gaston a simțit din nou rușinea, rușinea țării sale și a lui: să te dea afară românii! Închipuie-ți una ca asta!” E un context ficțional, chiar unul istoric – de înțeles. Dar aveți astăzi cuvinte mai agreabile despre români? Chiar așa, ce gânduri vă vin în minte când în discuție sunt românii și România? Ce știți despre România fără să fie nevoie să dați „search” pe Google?
- Ați menționat într-o întrebare anterioară istoria Franței ca putere colonială și pe a României ca țară dominată de puteri mai mari. Prin urmare, reacția lui Gaston la momentul respectiv (altă eră, un stil de gândire foarte diferit) a fost să considere Franța o țară mai măreață decât România. Nu mai este nevoie să spun că nu reflectă câtuși de puțin opiniile mele despre România! În cazul lui Gaston, mi-am dat seama în timp ce mă gândeam la personaj, în timp ce-l scriam, că are un trecut lipsit de orice posibilități, e fiul mezin al unei mame singure care trăiește într-un orășel dintr-un avanpost colonial al Franței; dar a fost crescut să venereze Franța, patria mamă, marea putere; iar când a intrat în Marina franceză și corpul diplomatic francez, a dobândit un simț puternic al identității și apartenenței, s-a simțit important. Prin urmare, aroganța lui față de români în episodul respectiv se leagă, într-adevăr, de propria nevoie, ca om cu origini atât de modeste, de a se umfla în pene, de a vorbi nu din perspectiva lui individuală, ci a adopta ceea ce vede drept perspectiva Franței ca națiune. Cred că e o atitudine profund umană – și, ca să revin la întrebarea dumneavoastră de mai devreme în legătură cu tendința Europei de a reveni periodic la război, poate faptul are legătură în parte și cu puterea colectivului: oamenii își doresc să se creadă parte din ceva mai amplu și mai important decât ei.
Surprize, surprize pe linia Paris-București
- Iată un răspuns bun, ce merită o continuare pe măsură!
- Ce știu despre România? Din păcate prea puține. Încă nu am vizitat-o – mi-ar plăcea mult să o văd. Când eram tânără, în perioada căderii lui Ceaușescu, eram cu bunicul în Franța și îmi aduc aminte că urmăream știrile zilnic: era fascinant câți oameni de pe străzile din București știau să le vorbească reporterilor francezi în franceză. Scrierile lui Ionescu au fost o parte importantă din tinerețea mea, iar mai târziu și ale Hertei Müller, deși ea nu sunt sigură că este o scriitoare română sută la sută, dar încă îmi rămâne de descoperit mare parte din literatura română – o perspectivă interesantă.
- Herta Müller se revendică dinspre Germania. Iar Eugen Ionescu, dinspre Franța. Slavă muzelor, ne rămân destui scriitori cu care să ne mândrim, care merită să fie descoperiți de cât mai mulți cititori ai lumii. Revenind: identitatea omului Claire Messud e turnată în profiluri culturale diferite, cu rădăcini întinse din Franța colonială (cu Algeria celor numiți „pieds-noirs” inclusă) în SUA/Canada... Mirarea: în ce piele vă simțiți cel mai bine ca scriitoare și ce limbă ați păstrat aproape de suflet?
- Iubesc profund franceza și literatura franceză, care au avut un rol fundamental în formarea mea literară și psihologică; dar engleza este limba mea maternă. Se întâmplă uneori să-mi vină în minte un cuvânt francez pentru care să nu găsesc niciun echivalent în engleză, dar engleza este o limbă atât de vastă și de flexibilă și absoarbe atâtea cuvinte din alte limbi, încât mă simt norocoasă să trăiesc în ea ca acasă. Dar e complicat: am crescut în Australia și Canada și m-am mutat în SUA în adolescență, apoi mi-am petrecut mare parte din deceniul dintre douăzeci și treizeci de ani în Marea Britanie. Deci engleza mea nu este americană, dar nici tocmai britanică. Poate contează mai puțin în ziua de azi, când engleza a devenit un fel de lingua franca și este tot mai globală și omogenă. Mă compun dintr-o mulțime de elemente, care înăuntrul meu se împacă, dar care nu au întotdeauna prea mult sens pentru ceilalți. Fac parte dintr-o generație care a sperat că vom depăși etapa granițelor și a naționalităților; în ultimii ani, lumea se deplasează în direcția opusă. Deci nu-mi găsesc complet locul nicăieri. Mai sunt mulți alții ca mine, cu un istoric de viață complicat, așa că, deși e ciudat, mă simt parte dintr-o comunitate globală.
O mare libertate
- Ce înseamnă libertatea pentru Claire Messud?
- O, o întrebare mare! Nu sunt sigură că pot răspunde cum trebuie din câteva fraze. Dar libertatea imaginației și libertatea de exprimare sunt esențiale. A te bucura de puterea limbii, a avea suficientă educație încât să poți să gândești și să și exprimi tot ce ai în minte, să împărtășești pe deplin toată complexitatea experienței tale – aceasta este o mare libertate, una pe care riscăm să o cedăm. Iar a fi liber de teamă este fundamental, după cum știu toți cei care cunosc îndeaproape regimurile autoritare.
- Mulțumesc din inimă, a fost o plăcere acest dialog. Pană ușoară să aveți!
- Vă mulțumesc și eu pentru minunatele provocări. Vă urez toate cele bune!
Romanul Stranie istorie tumultuoasă, publicat în România la Editura Trei, a fost nominalizat la The Booker Prize 2024 și Giller Prize 2024.
Pe măsură ce mor ultimii oameni care au luptat sau au suferit în Al Doilea Război Mondial, mentalitatea se schimbă, iar lumea devine mai războinică. – Claire Messud, scriitoare
A fi martor (a ne spune poveștile, a ne transmite mai departe istoriile) este de o importanță covârșitoare. Poate nu va opri nebunia războaielor, dar e o speranță. – Claire Messud, scriitoare
Când eram tânără, în perioada căderii lui Ceaușescu, eram cu bunicul în Franța și îmi aduc aminte că urmăream știrile zilnic: era fascinant câți oameni de pe străzile din București știau să le vorbească reporterilor francezi în franceză. – Claire Messud, scriitoare
Scrierile lui Ionescu au fost o parte importantă din tinerețea mea, iar mai târziu și ale Hertei Müller, deși ea nu sunt sigură că este o scriitoare română sută la sută. - Claire Messud, scriitoare
Literatura înseamnă, de multe ori, să fabulezi în slujba adevărului suprem. - Claire Messud, scriitoare
În copilărie iubeam poveștile; când am aflat că, spre deosebire de pietre, râuri și copaci, ele sunt inventate de oameni, am știut pe loc că asta îmi doresc să fac. - Claire Messud, scriitoare
Mă interesează îndeosebi ce înseamnă a fi om și a trăi pe planeta aceasta în vremurile noastre. - Claire Messud, scriitoare
Despre Claire Messud
Claire Messud, romancieră americană de succes și profesoară de scriere creativă, este cunoscută mai ales ca autoare a romanului Copiii împăratului. A studiat la Cambridge și Yale. Cărțile sale Când lumea stătea în loc și The Hunters au fost finaliste la PEN/Faulkner Award. The Last Life a fost desemnat cel mai bun roman al anului de către Publishers Weekly. Messud a primit burse Guggenheim și Radcliffe și este laureată a Strauss Living Award acordat de American Academy of Arts and Letters. Locuiește în Cambridge, Massachusetts, împreună cu soțul și copiii ei.