Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Narine, ai vizitat de mai multe ori România - ai păstrat în amintire ceva special, ceva de neuitat?
- Narine Abgarian: Prima oară am ajuns la Iași și cea mai puternică amintire este legată de informația potrivit căreia prima biserică de lemn din acest oraș colinar a fost ridicată de armeni. Faptul că în trecutul Iașiului a existat o diaspora armenească atât de mare m-a făcut să mă simt ca acasă, printre membri ai familiei și prieteni. Țin minte că mă plimbam pe străzi și îmi spuneam: „Dacă văd un om cu nasul mare, ăsta sigur e descendentul unei familii de armeni”. Avem noi un banc: „De ce au armenii nasul mare?”.
- De ce?
- „Pentru că aerul e gratuit”.
Apropierea prin suferință
- Ha, ha,ha! O trimitere clară la „atuurile” negustorilor armeni. Dar să știi că în Iași chiar a existat o comunitate foarte numeroasă și bine ancorată de armeni, negustori cei mai mulți, și meșteșugari. Și încă una, și mai numeroasă, de evrei. Poate chiar trebuie să ai nasul mare ca să miroși oportunitățile ivite în viață, nu?
- Fără un nas mare, nu se poate - ha, ha, ha! În afara Iașiului, mai e ceva care ne apropie pe noi, armenii, de voi, românii: am trecut cu toții prin comunism. Țin minte că ni se povestea în acea epocă despre țările membre ale Pactului de la Varșovia, dar nu ni se spunea și prin ce tragedie am trecut ca să ajungem țară-satelit a U.R.S.S. După ce Uniunea Sovietică s-a destrămat - deși eu consider că nu s-a destrămat deloc, doar și-a schimbat numele -, am sesizat că apropierea, relațiile dintre țări ca ale noastre au rezistat, oamenii s-au apropiat parcă și mai mult. Ne-a unit acest trecut.
- Ne-a unit suferința.
- Sigur, dar există și o mare diferență. Noi măcar am făcut parte din Imperiul Rus, uitasem deja ce înseamnă independența, pe când țările din Pactul de la Varșovia, deci și România, cunoscuseră libertatea, știau ce înseamnă să trăiești liber, iar când rușii le-au luat-o a fost o tragedie și mai mare, o durere mai pregnantă.
Văcuța de la reverul paltonului
- Am intenționat să nu te întreb nimic despre războaie și tragedii și tot la ele am ajuns, așa se întâmplă când vorbești despre armeni și români. Dar să le dăm deoparte, Narine. Spune-ne mai bine ce obicei românesc te-a frapat? Ce obicei ți-a plăcut?
- Mărțișorul! De când am revenit în România, adică de ieri, am primit deja 6, 7 mărțișoare, câte unul pentru fiecare zi a săptămânii. Am fost surprinsă, pentru că nu știam de această tradiție.
- N-ai mai venit niciodată în prima săptămână din martie.
- Așa-i. Dar să știi că m-au încântat aceste mici daruri. Uite ce văcuță drăguță mi-am prins la reverul paltonului! Cel mai mult mi-a plăcut acest, cum îi spuneți, mărțișor… Până la urmă nu sunt decât o fată de la țară. Mă gândesc că această văcuță drăguță face legătura între prezentul și trecutul meu de fetiță crescută în provincie, printre animale. Nu știu cine a inventat această tradiție, dar cred că e una foarte atrăgătoare, orice turist care vă va vizita țara va ține minte acest obicei. Și, mai ales, se va bucura.
- Mărțișorul, Narine, e un semn al înnoirii, al bucuriei, al primăverii.
- Pe mine m-a făcut fericită. E a patra oară când vizitez România și prima dată când primesc mărțișoare.
Geografia, ca destin
- Ce crezi, Narine, că ne apropie pe noi, armenii și românii?
- Un trecut complicat, în primul rând, dar și abilitatea de a continua să trăim în pofida tuturor piedicilor. Mi-aș fi dorit foarte mult însă ca astăzi să aibă și Armenia o cinematografie cum are România, cu tineri regizori atât de talentați, premiați la gale internaționale. Mi-aș dori să învățăm multe de la voi, pentru că armenii îmi par încremeniți în trecut. Până și Moldova - care a reușit să-și câștige independența și stă astfel mai bine decât țările din Caucazul de Sud, țări ca Armenia și Georgia - arată că voi, românii, sunteți mai hotărâți, mai determinați în a face ce trebuie neapărat făcut. Sigur, aici contează și geografia.
- Mai exact?
- Caucazul de Sud reprezintă un nod logistic foarte important, de care sunt interesate multe popoare puternice. Dar cât timp ai în fața ochilor exemplul unor oameni care au reușit, asta-ți dă speranță că și tu ai putea reuși la un moment dat. Dar uite că m-ai întrebat despre ce avem în comun, iar eu m-am apucat să-ți povestesc despre ce ne diferențiază. Poate pentru că îmi doresc ca aceste diferențe care ne separă de voi să devină și ale noastre.
Supraviețuire, nu libertate
- Suntem două țări aflate la granițele dintre marile imperii ale istoriei și poate că armenii au avut mai puține opțiuni de alianțe loiale, ori pur și simplu mai puține opțiuni de păstrare a independenței.
- Așa e, am trăit întotdeauna la cheremul a trei imperii. Trăgeau de noi când rușii țarului, când sasanizii persani, când turcii otomani, iar miza Armeniei, a Georgiei și a celorlalte țări aflate în această regiune nu mai era de mult independența, ci supraviețuirea. Imediat cum se forma o conștiință armeană, un construct cultural menit să ne reafirme, năvălea peste noi alt imperiu și totul se transforma în pulbere. Să-ți mai spun ceva ce țin aproape de suflet.
- Te rog.
- Anul acesta au venit părinții mei din Berd în Germania, țara în care m-am mutat la scurt timp după invazia Rusiei în Ucraina, au venit, ziceam, în vizită și i-am scos, firesc, la plimbare. I-am dus prin tot felul de orășele frumoase și de câte ori vedeau câte o biserică se mirau: „Uite o biserică, uite încă una!”. De ce erau mirați? Pentru că în Armenia și în Georgia bisericile n-au fost construite așa, la vedere, în locuri deschise, accesibile, ci cât mai sus în munți, departe de furia năvălitorilor care știau că biserica e un element de coagulare a oamenilor, de adunare și de păstrare a identității. Cu părinții de mână prin burgurile germane mă bucuram pentru ei și în același timp mă gândeam la trauma trăită de atâtea și atâtea generații care și-au transmis această frică, această angoasă. Mi-am dat seama că mie, de pildă, nici nu-mi trecuse prin cap ce înseamnă să ai acces la un loc de rugăciune, consideram că e ceva firesc acest acces, dar uite că n-a fost mereu așa, iar aceste neliniști, aceste frici s-au implantat acolo, în memoria colectivă.
Până când se va pierde scânteia…
- Te-ai gândit vreodată să renunți la scris, te-ai gândit vreodată să te oprești din depănat povești? Ce te-ar putea dezlega de scris, Narine?
- Mă gândesc la asta, dar cu groază. Ca orice om care se ocupă de scris, îmi doresc să scriu cât mai mult timp. Sigur, dacă am s-o fac bine. La fel, îmi doresc să scriu cândva o carte față de care să nu am eu însumi niciun reproș. Dar în același timp vreau să mă și opresc când trebuie, pentru că la un moment dat pierzi acea scânteie magică și dacă insiști s-o reaprinzi riști ca totul să se descompună până la caricatură. Eu exist cumva între două mari frici: frica de clipa când mă voi opri din scris și frica de a nu ști să mă opresc la timp.
- Eu cred că n-ai să te oprești niciodată.
- Oh, mulțumesc mult, și eu aș vrea să mă opresc din scris doar când va veni după mine moartea. Chiar și atunci, puneți, vă rog, lângă mine în coșciug și un stilou, cine știe, poate că n-am să am cu ce să mă ocup dincolo, și-atunci scrisul mi-ar veni la îndemână.
- După moarte vei scrie poate și mai frumos.
- Ha, ha, ha!
Scriitoare până la moarte și dincolo de ea
- Dar să dăm pace morții. Ce carte/cărți citești acum?
- Fix acum a început pentru mine perioada lecturii, pentru că atunci când scriu la propriile cărți, nu citesc. Mă tem ca inconștient să nu încep să împrumut câte ceva de la scriitorul respectiv. Ce să mai, când scriu nu fac decât să recitesc cărți pe care le știu deja foarte bine, dar nu deschid niciodată o carte nouă. În pauzele de scris, recitesc de exemplu povestirile Ludmilei Ulițkaia, care-mi dau o senzație de bine, de lumină interioară. Am predat recent, în urmă cu o săptămână, un manuscris nou editurii, așa că abia aștept să devorez noua carte a lui Guzel Iahina, carte pe care am păstrat-o special pentru acest moment.
- Îmi place și mie cum scrie Iahina, m-a captivat romanul „Zuleiha deschide ochii”.
- Oh, eu chiar m-am dus special tocmai în Tatarstan după ce am citit cartea asta! Și m-am simțit foarte bine, parcă aș fi fost în vizită la Zuleiha.
- Pentru că sunt tot poveștile bunicilor, străbunicilor aprige.
- Pe mine m-a impresionat profund prima parte a romanului, de o sinceritate profundă, dezarmantă, ținută parcă prea mult timp în interior înainte de a-i da voie să iasă la suprafață, la vedere. Sunt aspecte de viață, tradiții, cutume care au afectat-o foarte mult pe Guzel Iahina.
Sărut în palmă și în talpă
- Prin suferința femeilor din propria familie, probabil. Așadar, ai luat o pauză de la scris, dar nu mi-ai spus nimic despre noul roman. Ai rescris Berdul?
- Nici nu prea am voie să devoalez amănunte, dar, poftim: acțiunea începe în Berd și se sfârșește în altă țară. E povestea unei femei care a încercat să-și păstreze autenticitatea printre străini.
- Această altă țară e Germania?
- Nu. În Manciuria se sfârșește romanul. Dar dacă tot mă îmboldești, îți mai spun că povestea acestei femei am citit-o pe o piatră funerară. M-au impresionat atât de mult rândurile scrijelite acolo, încât am hotărât să-i scriu povestea.
- O aștept cu nerăbdare. Ultima mirare: ai sărutat pe cineva în palmă, pentru ca apoi să pui o cruce în locul sărutului, Narine?
- Desigur, asta s-a întâmplat de multe ori cu fiul meu, apoi cu nepoții mei. Nu poți să nu săruți un copil în palmă sau în talpa piciorușului. Ei singuri înțeleg aceste gesturi, se pupă și singuri în palmă, își fac și cruce, în încercarea de a-și însuși gesturile adulților. E o tradiție armenească foarte frumoasă.
- Mă opresc aici, Narine, nu mai îndrăznesc să-ți cer o rețetă culinară din Berd (mi-ai oferit deja două cu prilejul interviurilor din anii trecuți), deși mi-a făcut cu ochiul supa cu castraveciori și mațun, preferata lui Ovakim. Mulțumesc din inimă și-ți urez să fii veșnic iubită.
- Un mare mulțumesc. Am petrecut mai mult râzând o oră de viață.
Despre Narine Abgarian
Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supravieţuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ţinut mai mulţi ani. Textele sale despre o fetiţă numită Maniunea au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunea pișet fantasticeski roman (Maniunea scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunea, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseţ în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanele pentru copii Bunicul de ciocolată (Șokoladnîi dedușka, 2014; Humanitas Junior, 2024) și Bunicul de ciocolată. Secretul vechiului cufăr (Șokoladnîi dedușka: Taina starogo sunduka, 2018; Humanitas Junior, 2025), s-au bucurat, de asemenea, de mare succes.
Axa vieții: Rusia-Armenia-Germania
Volumele de povestiri și romanele sale au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Oameni care vor fi mereu cu mine (Liudi, kotorîe vsegda so mnoi, 2014; Humanitas Fiction, 2025), Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga - Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.
Despre Anton Breiner
Dialogul cu Narine Abgarian a fost înlesnit în limba rusă de distinsul traducător Anton Breiner (căruia îi mulțumim pe această cale), lector de limbă și literatură rusă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Anton este specializat în literatura rusă din secolul al XIX-lea și predă cursuri pe această temă, precum și cursuri de limbă rusă, la nivel de licență și masterat. De asemenea, este redactor la Serviciul rus al Radio România Internațional. Este responsabil cu redactarea, traducerea și editarea diverselor materiale pe teme sociale, politice și culturale pentru emisiunile în limba rusă. În plus, este interpret de conferințe și traducător cu peste 25 de ani de experiență.
După ce Uniunea Sovietică s-a destrămat - deși eu consider că nu s-a destrămat deloc, doar și-a schimbat numele -, am sesizat că apropierea, relațiile dintre țări ca ale noastre au rezistat, oamenii s-au apropiat parcă și mai mult. Ne-a unit acest trecut - Narine Abgarian, scriitoare
Noi, armenii, am făcut parte din Imperiul Rus, am și uitat ce înseamnă independența - Narine Abgarian
Când scriu la propriile cărți, nu citesc. Mă tem ca inconștient să nu încep să împrumut câte ceva de la scriitorul respectiv - Narine Abgarian
Ne unesc un trecut complicat, în primul rând, dar și abilitatea de a continua să trăim în pofida tuturor piedicilor - Narine Abgarian
Am trăit întotdeauna la cheremul a trei imperii. Trăgeau de noi când rușii țarului, când sasanizii persani, când turcii otomani - Narine Abgarian
Mi-aș dori să învățăm multe de la voi, pentru că armenii îmi par încremeniți în trecut - Narine Abgarian
Citește pe Antena3.ro
