„Introiecția se află la baza tabuurilor, a normelor, a conformismului, iar despre geneza ei, știința psihologiei admite că este un process alcătuit din patru etape: emiterea, înregistrarea (tu, nu!), acceptarea (eu, nu) și dependența față de această regulă/ obligație”, apreciază psihiatra Elena-Carmen Țuca, autoarea unui studiu revelator: „De mână cu rușinea la psihoterapie” (Curtea Veche, 2022). Dar să facem loc, în continuare, unei exemplare și indispensabile lecții ce-ar trebui înțeleasă de fiecare dintre noi.
Mesaje-fumigene
„Procesul introiecției este compus și predat de un adult, de o figură parentală, iar actorul care-l joacă este copilul devenit adult”, remarca cercetătorul André Moreau, care nu ezita să menționeze și câteva exemple limpezi de mesaje introiectate: „Nu-ți exprima sentimentele!”, „Să nu ai încredere în nimeni!”, „Trebuie să muncești pe brânci pentru a obține ce-ți dorești!”, „Doar banii contează în viață!” etc. De remarcat că, potrivit lui André Moreau, aceste îndemnuri pot fi transmise în două moduri distincte: verbal (de exemplu: „tu trebuie să…”, „tu nu ai voie să…”) și gestual (de pildă: printr-o privire severă, prin violență, ca răspuns la anumite atitudini ale copilului).
„Reguli” specifice
În plus - a completat André Moreau -, introiecțiile sunt greu de depistat, deoarece în cele mai multe cazuri sunt inconștiente. Reprezintă o rezistență de care pur și simplu nu suntem conștienți, invizibilă atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. Trebuie adăugat că introiecția se bazează pe câteva „statute” specifice, care generează, inevitabil, sentimentul (retractil) de rușine, de retragere în propria carapace. Primul este „deținerea controlului”. În acest punct, este impusă deținerea controlului asupra tuturor interacțiunilor, sentimentelor și conduitei personale în orice moment. „De fapt, controlul - sesiza psihologa Elena-Carmen Țupa - este strategia de apărare a rușinii”.
Cele cinci libertăți. Îngrădirea
Deținerea controlului este urmată de o altă etapă impusă de tarele introiecției: „perfecțiunea”. „Copilului i se transmite că, pentru a avea succes în viață, e musai să aibă întotdeauna dreptate în acțiunile pe care le întreprinde. Și, mai ales, trebuie să fie mereu cel mai bun în ceea ce face”, a adăugat Elena-Carmen Țupa. Învinovățirea este a treia treaptă a introiecției. Nu ți-a ieșit bine un lucru? Aruncă vina pe alții pentru eșec! Următorul „ingredient” este, poate, și cel mai complex: „negarea celor cinci libertăți”. Anume? „Cele cinci libertăți ale unui individ sunt puterea de a percepe, puterea de a gândi și interpreta, puterea de a simți, puterea de a vrea și de a alege și puterea de a-ți imagina”, a mai remarcat Elena-Carmen Țupa.
Tăcere, ipocrizie, încredere (lipsă)
„Regulile” care permit înfiriparea introiecției sunt completate de „tăcere” (interzice exprimarea oricărui sentiment, nevoie sau dorință; prin urmare, nimeni nu vorbește deschis despre propria durere), „respingerea acceptării greșelii” (individul afectat nu recunoaște nici în ruptul capului că a făcut ceva greșit, de teamă să nu(-și) erodeze iluzia succesului deplin) și „lipsa încrederii” (minorul este învățat să nu acorde nimănui încredere, pentru a evita astfel dezamăgirile).
Prevenție, nu tratament
Fără îndoială că procesul de introiecție este unul extrem de complicat, ce poate fi mai ușor de prevenit decât de vindecat. Așadar, părinți, aveți grijă cum vă educați copiii, nu-i (mai) lăsați pradă propriilor frustrări!
Introiecția este actul psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea inconștientă a comportamentului acelei persoane
„Procesul introiecției este compus și predat de un adult, de o figură parentală, iar actorul care-l joacă este copilul devenit adult”, André Moreau, cercetător