Jurnalul.ro › Special › Reportaje › Lagărul de exterminare de la Salcia. REPORTAJ de pe marginea unei gropi comune

Lagărul de exterminare de la Salcia. REPORTAJ de pe marginea unei gropi comune

de Razvan Popa    |   

Când deținuții omorâți în lagărul de exterminare Salcia zâmbesc la Dumnezeu. Scheletele sunt înșirate în linie, patru pe o parte, patru pe alta. 1.500 de oameni au fost omorați între 1952 și 1964 în „unitatea de reeducare” din Insula Mare a Brăilei

Într-un colț, într-o cutie, i-au înghesuit pe alții: sunt doi puși cu fața în sus, peste ei, aruncați alți doi cu fața în jos. Tibiile se amestecă cu coastele. Pe laturi sunt doar cranii. Oasele albe, galbene și brune arată cât de chinuiți au fost și înainte și după moarte: unul e chircit, semn că a fost aruncat putrezit, s-a scurs în el; altul e sfărâmicios – dovadă de boală și lipsă de hrană. Un craniu are maxilarul deschis, se mai văd plombele de metal.

Istoricul Marius Oprea și echipa sa de arheologi au descoperit o nouă groapă comună în care au fost aruncate victimele atrocităților petrecute în anii ‘50 în lagărul de exterminare Salcia din Insula Mare a Brăilei.

„Îngroparea era, aici, un adevărat ritual. Lumea era anunțată seara că a evadat un deținut. Le spuneau oamenilor să stea în casă, altfel, riscă să fie împușcați. Iar noaptea se auzea cum trecea căruța cu morți. Cei de la lagăr strângeau cadavrele, nu duceau câte unul, cum murea. Le adunau, unii mai putrezeau. Pe unii, iarna, i-au ținut morți și luni de zile. Umpleau căruța și se auzea cum trece scârțâind de la Salcia la Agaua. Aici aduceau și un generator electric. Aprindeau luminile, îi îngropau, nivelau terenul și plecau”. 

Marius Oprea privește rândurile de resturi de oameni pe care i-a scos din pământ. Groapa e adâncă, marginea vine cam până la bărbie. La picioare sunt aliniați scheleții, în maluri se mai văd bucăți de degete sau picioare. Mai adânc, patru cranii ies din malul nisipos. Mai departe, spre celelalte oase nu au ajuns nici dalta și nici peria – uneltele arheologilor. 

 

 

Paul este arheolog la Muzeul din Aiud, lucrează de ani buni cu Marius Oprea. Fiecare mort, când îl scoate, îi spune câte o poveste. Acum, la Agaua, amărâții găsiți în pământ i-au plâns: au fost aruncați în groapă plini de boli, rupți de foame, și nici o palmă mai lată de glod nu s-a tras peste ei. Timpurile au mai acoperit „sectorul”, au mai crescut și buruieni peste ei . „Gardienii din lagăr nu se opinteau prea tare. Îi puneau în lăzi, nu în coșciuge. Lăzile erau pentru alimente sau pentru scule. Când nu aveau cutii, băteau niște șipci în cuie. Îi puneau în cutiile astea, care cum murea. De foame, de boală. Cum e acesta, oasele lui înnegrite arată că a suferit de foame” – arată Paul către un rând de oase brune și negre din care se mai cunosc doar cutia toracică și o bucată de craniu. Dureros, când a fost pus în cutie, capul i-a fost împins în piept, acum deținutul pare că privește în jos, ca rușinat. „Sau cel de lângă – scheletul lui îmi spune, după cum arată, că a avut cifoză. A fost și subnutrit, a stat mult până să îl arunce în groapă, corpul a putrezit, oasele s-au amestecat. Pe toți cei decedați îi aruncau în groapă mică, se mai rupeau lăzile, cădeau morții. Pe unii îi înghesuiau mai mulți în câte o ladă. Trăgeau puțin pământ peste ei și asta era tot. Pe urmă, că pământul era subțire deasupra, începea să miroasă”, povestește Paul.

 

 

Diguri betonate cu cadavre

În doar o săptămână, echipa de arheologi a scos din țărână 23 de deținuți omorâți la lagărul Salcia. Toți au fost descoperiți în marginea cimitirului de la Agaua – cam la cinci kilometri depărtare de lagăr – după o investigație a lui Marius Oprea. Semnele arată că mai e mult de săpat: tot locul e însămânțat cu cadavre.

O zi de lucru în groapa comună seamănă cu un vis agitat în care morții par să te tragă de rever, să-ți povestească prin ce chinuri au trecut. De jos, din „șantierul cu cadavre”, vezi deasupra doar cerul albastru. Razant, pe margine, mai sunt smocuri de bălării și vârfuri de cruci. Sunt vechi, din metal ce a ruginit, ale sătenilor din Agaua. „Ca în cazul celorlalte lagăre, și aici s-a încercat ștergerea urmelor crimelor. După ce acopereau gropile comune, se presupunea că cei din sat nu știu unde sunt morții din lagăr. Și, fiindcă era în perimetrul cimitirului, ar fi trebuit ca sătenii să folosească locul ca să-și îngroape ei rudele. Așa, săpând morminte pentru neamuri peste deținuții ascunși, nu s-ar mai fi știut niciodată ce s-a petrecut, s-ar fi pierdut urma”, povestește Marius Oprea. 

Sub crucile sătenilor, malul gropii comune e „curat”: e un amestec de galben și maro. Solul e ciudat, un amestec parcă de pământ, nisip și lut. Dunărea e la doi pași, mai dădea înainte peste cimitir. Până când s-a făcut dig. Cei care au ridicat stavila au fost deținuții din lagărul de exterminare. Era săptămâna și mortul: puși să sape sau să care pământ, „politicii” și „indezirabilii” erau ținuți la muncă forțată grea, fără hrană sau apă, plini de boli, mușcați de insecte. Era ca o scenă de film: șiruri de oameni slabi, îmbrăcați în uniforme de pușcărie, care dădeau la sapă și târnăcop. Iar printre ei – gardieni în albastru, cu petlițe roșii, care izbeau ca în animale cu bâtele sau bastoanele lor. Când deținuții cădeau erau călcați în picioare până mureau. Mulți dintre ei nu au mai fost duși de pe dig în lagăr sau la Agaua. Au „betonat” malul cu cadavrele lor.

 

 

Lada cu patru morți

Peste morții găsiți de echipa lui Marius Oprea, cade căldura. E spre prânz, termometrul arată 29 de grade, dar simți o arșiță grea, ciudată. Parcă mii de ace te înțeapă în cap, mâinile parcă-s băgate într-un cuptor. „Iar ei erau forțați la muncă dură pe călduri și mai mari. Sau, iarna, în frig și ger teribil. Odată, în primăvara anului 1952,  s-a rupt un zăplaz, a ieșit Dunărea. Iar gardienii i-au pus pe deținuți să facă dig din trupurile lor. Atunci au murit mulți într-o singură noapte”, își aduce aminte de arhive Horațiu, arheolog la muzeul din Turda. 

Pe fundul gropii, acolo unde scheleții au răsărit din mal, pământul e curățat și bătătorit. În jurul fiecărui mort locurile au fost delimitate: sunt opt pe două șiruri. Unul are picioarele încrucișate, craniul în bărbie. A fost aruncat la repezeală în ce se vede din resturile cutiei. Altul are o mână ridicată, parcă ar arăta la cer. Înspre Dunăre, tocmai ce a căzut malul gropii, iar arheologii au găsit acolo un alt cadavru. „A vrut el să fie găsit”.

În marginea șirului de morți e locul care descrie fidel ce a însemnat lagărul de exterminare de la Salcia: prima dată se vede conturul a două cutii, una mai mare, cealaltă ruptă. În cea mare e un amestec de multe oase. Între colb și resturi sunt două cranii. Unul lângă celălalt, la distanță de câteva degete. Parcă cel din stânga s-ar sprijini de umărul celuilalt. Cel din dreapta pare mai înalt, capul i-a căzut într-o parte atunci când a fost aruncat în ladă. Pare supărat. Celălalt are maxilarul deschis, parcă ar țipa la cer, mâna stângă îi vine peste cap, iar oasele degetelor îl ating pe creștet, pe camaradul lângă care a fost înghesuit. 

Deasupra lor, peste oasele toracelor sunt două perechi de tibii. Sunt alți doi morți care au fost puși deasupra. Sunt cu fața în jos, poziția arată că au fost puși pe burtă peste celelalte cadavre. Doar craniul unuia se vede bine: și el „țipă”, dar pare ca și cum și-ar fi ferit fața, parcă ar fi văzut ceva teribil în ultimele momente. „Acesta va fi un caz ușor” – spune Marius Oprea: „am reușit să găsim registrele cu decese ale lagărului. Vom vedea ziua în care s-a notat înhumarea a patru oameni, o să-i identificăm. După cum îmi dau seama, după dentiție, erau tineri. După celelalte semne, au murit iarna”. Istoricul nu se bazează pe datele decesului, multe au fost măsluite de gardieni: „Mai ales că nu îi îngropau pe toți când mureau. Îi aruncau într-o cameră și așteptau să se mai strângă cadavre. Nu dura mult”. Acest lucru îl arată cel de-al cincilea schelet aflat la marginea cutiei în care au fost înghesuiți cei patru. „Aici au făcut loc pentru cinci. Cei patru din cutie și uite-l pe al cincilea – ăla a picat mai într-o parte, mai în mal, și fiind și în stare de putrefacție, osemintele sunt așa adunate. Lada, uite cât de subțire era lemnul, a căzut și oasele s-au adunat din cădere peste coloană. Bătaia de joc continua și după moarte”, reconstituie momentul Marius Oprea.

Cadavrul și avansarea în grad

În groapa comună e tăcere. Arheologii au terminat de investigat locul. În liniște, în mijloc este un schelet – singurul care pare liniștit. „Ăstuia au avut decența să îi pună mâinile pe piept”, văd arheologii. La picioarele lui ies din pământ patru cranii: toți sunt schimonisiți. Niciunul nu are maxilarul închis, ca și cum ar striga după ajutor. „Gardienii nici nu puteau să facă față ritmului de îngropare, atât de mare era mortalitatea. Din cauza epuizării fizice și a înfometării. Au fost în două etape: între 1952 și 1954 și între 1958 și 1964. Cei îngropați la suprafață și mai neglijent corespund celei de-a doua etape. Prima etapă a fost cea mai dură. A existat și un proces intentat unor cadre de aici pentru sălbăticia cu care au tratat deținuții”, povestește istoricul Marius Oprea. 

Atunci, în prima etapă, autoritățile comuniste se speriaseră de brutalitățile de la lagărul Salcia. Unitatea de reeducare din balta Brăilei era supraplină, mii de deținuți, majoritatea politici, înghesuindu-se în barăcile din apropierea Dunării. Dintre ei, 1.500 au fost omorâți. „Erau acei oameni numiți dușmani de clasă, opozanți politici, intelectuali și mulți preoți. În ’54 autoritățile comuniste s-au speriat. Și de sălbăticia atrocităților care se petreceau aici și de numărul mare de morți. Nu, nu era vorba de milă, era vorba că scăzuse dramatic mâna de lucru. Brigadierii și ceilalți călăi încercau să se facă remarcați – cu cât omorau mai mulți dușmani de clasă, cu atât erau văzuți mai bine. Dar depășiseră cu mult planul de decese. Mai ales că aici se mai afla și GAS (Gospodăria Agricolă de Stat) Salcia - unitate a Ministerului de Interne. Toate legumele, fructele, carnea și laptele, produse bio, excelente, erau trimise și alimentau conducerea Ministerului de Interne, vârful Securității și al nomenclaturii. Adică, ăia din Comitetul Central, șefii Securității și Miliției mâncau ce produceau deținuți din lagărul Salcia”, spuneMarius Oprea. Și arată spre un alt schelet cu fața căscată la cer: „și el e probabil să fi fost la această muncă. Am găsit în cutia lui resturi de manta și un buton cu sigla RPR (Republica Populară Română n.n)”. 

După ce au fost cercetați, în 1954, gardienii învinuiți pentru omorurile în masă au fost condamnați. Atât de grele le erau crimele. Doar că, în scurt timp, toți au fost eliberați și reabilitați. În timp, au murit de moarte bună, de bătrânețe. Liniștiți. Nici când s-au despărțit de viață nu au vrut să recunoască atrocitățile; au spus istoricilor lui Oprea că așa primiseră ordin. Unii dintre gardieni s-au stins aproape de lagăr. Nu au vrut niciodată să arate locurile unde au mai aruncat deținuți morți. Așa că din 261 de morți ascunși prin coclaurile bălții Brăilei au fost descoperiți până acum doar 39.

În a doua etapă de teroare, între 1958 și 1964, nu au mai fost comise atâtea crime de către gardieni. De acest lucru s-au ocupat alți deținuți. Autoritățile comuniste deciseseră după scandalul de la Salcia să trimită printre indezirabili grupuri de pușcăriași de drept comun. Aceștia s-au ocupat, mai apoi, de „eliminarea politicilor”.

 

Povestea singurului identificat

Oasele așteaptă cuminți pe fundul gropii și sub malul galben de pământ. Nu mai e nimeni acum în jur. După arșița grea începe o ploaie deasă și rece, cerul e negru deasupra. Frigul pătrunde, iar vântul agită copacii verzi de printre cruci. Ciudat, în groapa comună nu se adună bălți, păsările nu vin să ciugulească în scărmănătura de pământ. De pe margine simți ceva greu: e ca o tristețe care vine de jos și începe să te înțepe în piept. Vezi craniile, unii parcă zâmbesc, alții parcă plâng. Iar morții din mijloc parcă ar vrea să se ridice să plece acasă. Dar nu are cine să-i ia. 

De acum începe munca cea grea. Un medic legist va cerceta oasele, istoricii vor intra printre fișele matricole și vor pune cap la cap indiciile – puținele obiecte din sărăcia morților din groapa comună sunt comori în procesul de identificare a cadavrelor. 

Până acum un singur mort a fost identificat de echipa lui Oprea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spune Marius Oprea, și a fiului unui gardian din lagăr! Corneliu Tomescu era un preot de lângă Cugir care a fost arestat și trimis în lagăr pentru că a sfidat autoritățile comuniste. „Ce s-a întâmplat? Preotul a ținut să fie resfințită biserica chiar în ziua în care era anunțată venirea în localitatea sa a unei brigăzi d-astea de agitatori care țineau un spectacol la căminul cultural. El a făcut o masă câmpenească după sfințire în curtea bisericii unde s-a adunat tot satul, iar la manifestarea cultural-politică de la căminul nu s-a dus nimeni. Pe chestia asta preotul a fost trimis în lagăr unde a și murit”, povestește Marius Oprea. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat la moartea omului lui Dumnezeu, cert este că gardianul care l-a dus și l-a îngropat în marginea cimitirului de la Agaua a însemnat locul. Când i-a venit sorocul, gardianul i-a spus fiului său pe patul de moarte, ca atunci când va putea, dacă vremurile se vor schimba, să meargă să pună o cruce pe locul însemnat. Să aibă preotul cruce deasupra. Băiatul a respectat ultima dorință a tatălui. Iar acum muncește din greu cu echipa de istorici și arheologi a lui Oprea – este Costel. Omul are un excavator și, de fiecare dată când arheologii revin la Salcia, lasă totul baltă și se apucă de lucru. Decopertează maluri și bucăți mari de teren până dă de negru: cutiile subțiri de scule pline cu cadavre.

Osemintele au fost așezate frumos în cutii mici. Așa, morții chinuiți în lagărul de exterminare au așteptat un preot care să-i binecuvânteze, într-o slujbă pe care nu au avut-o când au fost aruncați în groapa comună. La ei a venit și a slujit chiar Înaltpreasfințitul Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos. „Fericirea de a găsi un mort…e un sentiment cu totul contradictoriu. Într-un fel suntem bucuroși că îi aducem la lumină. Nu vorbesc de interesul științific al colegilor mei, eu am avansat, am trecut în alt plan, mai degrabă religios. Și mă bucur că cei chinuiți în lagăr, pe care i-am găsit, vor avea acum o cruce la căpătâi” – e ostenit Marius Oprea.  


 

 

 

Moș Viorel, martor al masacrelor de la Salcia: „Am văzut când viața pleca din deținuți”

Pe locul fostului lagăr nu a mai rămas mare lucru. Câmpie și brusturi. Iar în mijloc o clădire pe jumătate prăbușită. Pe vremea când aici se înghesuiau într-un fel de barăci mii de deținuți, clădirea de piatră reprezenta răul: aici era centrul de comandă, locul unde își aveau birourile milițienii și gardienii. Acum nu mai poți ajunge la „centru”, boscheții sunt înalți cât un om. „S-au hrănit cu sânge de om de au crescut așa de tare” – crede moș Viorel. Bătrânul este unul din puținii martori care mai pot povesti despre lagăr, acum locuiește la o aruncătură de băț de „comanda milițienilor”, clădirea dărăpănată: „Axinte Viorel îmi zice, am trecut de 85 de ani, și am văzut ce s-a întâmplat aici. Ei, da cum să nu știu? A fost pușcărie grea. Îi scotea uite, colo, vezi digul…ăla de deținuți a fost făcut…. așa, și pușcăriașii lucrau acolo Și milițienii tot îi băteau. Veneau călare și se urcau cu caii pe ei, îi pisa. Care murea îl băga acolo. Cum unde? În dig. E plin de morți”.  

Moș Viorel povestește că a ajuns să lucreze la lagărul din Salcia după ce a venit taman de la Botoșani, adus la muncă, la irigații. Era tractorist. Milițienii l-au luat de multe ori să transporte cu remorca apa și proviziile lagărului. Și acum, moșul vorbește ca pe vremuri. Rotește șapca în mâini și se adresează cu „șefule”: „Mi s-a zis ca nu cumva să mă prindă că dau de mâncare pe furiș. Mă cunoșteau milițienii, știau că nu fac prostii. Dar mai le dădeam câte o țigară deținuților. Îmi ziceau că sunt pușcăriași periculoși, că sunt criminali mulți, că au omorât oameni. Știu! Știu că au fost și deținuți politici. Și tot îi băteau. Mai rău”. Bătrânul arată cum lagărul era înconjurat cu sârmă ghimpată, iar barăci și vagoane înconjurau clădirea de beton a milițienilor.

 

 

„Lângă clădire era bucătăria. Le făcea de mâncare de toate. Dar aveau o porție mică, mică de tot. Nu ajungea un copilaș să se sature. Și erau așa de mulți, șefule”, își mai aduce aminte moș Viorel. Bătrânul spune că a văzut de mai multe ori când „viața a plecat din deținuți”: „Uite colo, ți-am arătat. Pe dig. Și dincolo, pe câmp, unde erau barăcile. Odată vedeai cum e lovit cu bastonul și cade și nu se mai ridică. Sau cum trece cu calul peste el de mai multe ori. Asta am văzut cu ochii mei. Am auzit că pe alții îi lăsau să se usuce la soare, alții în pielea goală erau dați la țânțari și la furnici. Pe unii i-au băgat în pământ direct unde i-au omorât. Pe alții îi cărau ceilalți deținuți undeva, în lagăr. Acum am auzit că îi scoate la lumină. La Agaua”.

  ››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Subiecte în articol: detinuti omorati lagar exterminare salcia
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri
Ultima oră» Vezi toate știrile