Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește substantivul „duium" astfel: „mulțime, grămadă, gloată, droaie (de ființe, obiecte, întâmplări etc.)". Locuțiunea adverbială „cu duiumul" înseamnă „în mare număr sau cantitate; unul după celălalt" - practic, echivalentul expresiilor „cu grămada", „cu nemiluita" sau „droaie".
Se folosește pentru a descrie orice apare sau se întâmplă în cantități mari, adesea într-un ritm rapid: „au venit reclamațiile cu duiumul", „turiștii sunt cu duiumul pe litoral vara asta" sau, cum am folosit-o chiar noi, „Craiova a ratat ocaziile cu duiumul".
De unde vine, de fapt, cuvântul
Etimologia e clară și atestată: „duium" provine din turcescul „doyum" (uneori transcris și „doyom"), potrivit atât DEX-ului, cât și Dicționarului Etimologic Român (DER), unul dintre cele mai riguroase instrumente lexicografice pentru originea cuvintelor din limba română. Cuvântul a intrat în limba română prin filiera influenței otomane, la fel ca sute de alte cuvinte cotidiene, în perioada în care Țările Române se aflau sub suzeranitate otomană.
Un sens inițial mult mai dur decât cel de azi
Aici apare partea cea mai interesantă a poveștii: sensul original al cuvântului „duium" nu avea nimic de-a face cu belșugul vesel pe care îl sugerează azi. Potrivit Dicționarului Etimologic Român, primul sens atestat al cuvântului era „pradă" sau „captură" de război - mai exact, mulțimea de captivi luați în robie în urma unei campanii militare sau a unui raid.
Cronicile vechi românești confirmă acest sens: cronicarul Miron Costin scria despre „mult plean de robi" adus înapoi de tătari, „neputând leșii a duce atâta duium pre cale" - adică polonezii nu mai puteau căra atâta pradă de captivi. Alte cronici, precum cea a lui Axinte Uricariul, vorbesc despre oști întorcându-se „încărcați de duiumuri", iar cronica atribuită lui Pseudo-Muste menționează că „s-au întors tătarii cu duium și cu robi mulți" - o imagine mult mai sumbră decât ceea ce am asocia azi cu expresia.
Există și un sens secundar, mai vechi, legat de armată: „duiumul oastei" desemna, în cronici, „grosul armatei" - partea principală, numeroasă, a unei oștiri, incluzând trăsurile, bagajele și pedestrașii care veneau în urma trupelor de elită.
De-a lungul timpului, cuvântul și-a pierdut treptat asocierea directă cu războiul și robia, păstrând doar ideea centrală de „mulțime numeroasă" - fie că vorbim despre oameni, animale sau lucruri. Scriitori clasici români, precum Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Costache Negruzzi, foloseau deja expresia în secolul al XIX-lea cu sensul modern, de abundență: „Avem și noi... rod și vite cu duiumul", scria Delavrancea, iar Negruzzi descria „duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestrași" - o urmă vizibilă a vechiului sens militar, dar deja alunecând spre ideea de simplă „mulțime".
Astăzi, expresia și-a pierdut complet nuanța negativă și e folosită exclusiv cu sens neutru sau chiar pozitiv - abundență, cantitate mare, fără nicio legătură cu prada de război din care a pornit totul.
Citește și: Ce semnificație are numele Bălașa, purtat de domnițe și nobile