În timp ce Israelul îl încurajează pe Donald Trump să adopte o linie cât mai dură contra Teheranului, loviturile militare și retorica belicoasă a Iranului și Statelor Unite, pun în pericol progresele diplomatice și așa timide, obținute până acum.
Faptul că asistăm la un scenariu deja cunoscut nu diminuează cu nimic gravitatea consecințelor. Statele Unite și Iranul au revenit la amenințări și atacuri, ce par simple încercări inutile de a ieși din război prin escaladarea conflictului. Ca un prim efect, Teheranul a anunțat din nou, duminică, închiderea Strâmtorii Hormuz.
Dezastru umanitar și economic
Între timp, Programul Alimentar Mondial oferă ajutor pentru cu 1,5 milioane de persoane mai puțin decât anul trecut, ca urmare a războiului dintre Washington și Teheran.
În mod automat, cele mai vulnerabile state suportă costurile cele mai ridicate: în Somalia, încă 2,5 milioane de oameni, iar în Afganistan alte 2,3 milioane se confruntă cu dificultăți enorme pentru a-și asigura hrana de bază.
Nici măcar o detensionare a situației nu ar rezolva însă criza umanitară. Efectele asupra producției alimentare globale abia încep să se facă simțite.
Strâmtoarea Hormuz este un punct-cheie pentru exporturile mondiale de îngrășăminte, iar explozia prețurilor i-a determinat pe mulți fermieri să reducă utilizarea acestora.
În același timp, diminuarea remitențelor trimise de muncitorii migranți din statele Golfului afectează atât țările africane, cât și pe cele asiatice.
În Iran și în Liban, mii de oameni, inclusiv numeroși civili și copii, și-au pierdut viața, iar infrastructura de bază a fost aproape distrusă.
Iranienii se afundă tot mai mult într-o criză economică severă, în timp ce regimul de la Teheran își intensifică represiunea, profitând de contextul războiului.
Riposta Iranului a provocat victime și distrugeri în întreaga regiune, iar consumatorii din toată lumea plătesc prețuri mai mari pentru energie și alimente.
Poziții ireconciliabile
Pe fondul apropierii alegerilor din SUA de la jumătatea mandatului, efectele economice interne l-au determinat și pe Donald Trump să accepte semnarea unui memorandum de înțelegere, care prevedea o perioadă de 60 de zile pentru negocierea unui acord mai amplu.
Cu toate acestea, la mai puțin de o lună de la semnare, confruntările au fost reluate, după ce Iranul a atacat nave aflate în tranzit prin Strâmtoarea Hormuz, iar Statele Unite au răspuns prin lovituri militare.
În centrul disputei se află un paragraf-cheie al memorandumului. Formularea ambiguă nu a fost o eroare, ci o încercare deliberată de a împăca poziții ireconciliabile. Documentul prevede că Iranul va restabili traficul maritim, va garanta libertatea de navigație și va colabora cu Omanul în privința viitoarei administrări a strâmtorii, lăsând deschisă posibilitatea introducerii unor taxe de tranzit.
Teheranul a interpretat însă aceste prevederi ca pe o recunoaștere a controlului său asupra strâmtorii, nu ca pe o limitare a acestuia, motiv pentru care a vizat navele care foloseau o rută alternativă, coordonată de SUA.
Retorica agresivă de ambele părți nu face decât să agraveze situația. În timp ce Iranul îl comemora pe fostul lider suprem Ali Khamenei, autoritățile de la Teheran au declarat că răzbunarea pentru moartea acestuia „va fi dusă inevitabil la îndeplinire”.
Donald Trump a reacționat imediat, afirmând că armata americană va „devasta și distruge complet orice zonă din Iran”, în cazul unei tentative de asasinat asupra lui și i-a calificat pe liderii iranieni drept „gunoaie”.
Deși Trump a precizat că memorandumul și încetarea focului nu mai sunt valabile, el susține că negocierile vor continua. Nu este vorba doar despre repetarea unui tipar deja cunoscut, ci despre un cerc vicios, în care fiecare nouă escaladare amplifică neîncrederea și complică soluționarea conflictului.
SUA ar putea reveni oricând asupra sancțiunilor și ar putea permite din nou exporturile de petrol iranian, însă industria nu își poate reveni, câtă vreme cumpărătorii nu au încredere într-o stabilitate de durată.
Fără perspective
Încheierea războiului depinde acum de rezolvarea unei probleme pe care războiul însuși a creat-o: controlul iranian asupra Strâmtorii Hormuz.
În momentul de față, Omanul și alți actori regionali încearcă să contureze o ieșire din criza pe care principalele părți implicate în conflict nu au reușit să o găsească.
Una dintre propuneri prevede introducerea unor taxe de navigație percepute pe bază voluntară și administrate sub egida Națiunilor Unite. Soluția ar avea potențial, deși, pentru un regim tot mai militarizat și mai radical, influența strategică pare să conteze mai mult decât câștigurile financiare
De cealaltă parte, Donald Trump își dorește să revendice o victorie, nu un compromis. Deocamdată însă, niciuna dintre părți nu poate obține un succes decisiv și niciuna nu își dorește un război fără sfârșit, chiar dacă ambele refuză concesiile necesare pentru încheierea lui.
Fiecare nou atac, fiecare amenințare și fiecare pas spre escaladare adâncesc instabilitatea și sporesc costurile umane, economice și geopolitice.
În lipsa unui compromis real, lumea riscă să rămână captivă unui conflict fără sfârșit, în care adevărații perdanți nu sunt doar combatanții, ci milioane de oameni ce nu au nicio legătură cu războiul, dar îi suportă consecințele în fiecare zi.