- Jurnalul: Surghiuniți sub mantaua Uniunii Sovietice, alături de multe alte popoare din Europa și Asia, românii de dincoace și de dincolo de Prut au viețuit mai bine de patru decenii însingurați politic. Au ratat apoi momentul căderii comunismului, colapsul Uniunii Sovietice, când se puteau reuni. De ce credeți că s-a ratat atunci, Liliana Corobca? N-au fost pregătiți românii pentru reunire, n-au vrut sau au fost împiedicați de ruși ori alți potrivnici?
- Liliana Corobca: Am o poveste de familie pe care o găsesc foarte interesantă în context. În revoluționarul an 1968, cu mari revolte studențești la Paris, dar și la Varșovia, Londra, Tokio, cu reforme înăbușite cu tancuri sovietice la Praga, în Vorniceni, sat mare răzeșesc din centrul Basarabiei, bunicul meu, Vasile Corobceanu, bărbat înalt și chipeș, de 47 de ani, se întorcea de la pădure cu o căruță încărcată cu lemne, chiar cu o zi înainte de balul de absolvire a școlii, la care mama n-a mai ajuns, pe 21 iunie. Când să coboare la o vale, într-o margine de câmp se odihneau vreo trei combine sovietice, mari și grele, ultimul răcnet al tehnicii, aduse pentru strânsul grâului. Ori combinele încă mai huruiau fioros, ori a mai apărut ceva suspect la orizont, nu mai știm, cert e că s-au speriat caii, care au luat-o la goană brusc, răsturnând căruța. Bunicul a încercat să-i strunească, să-i țină în frâu, dar n-a reușit, strivit fiind și de lemne, și de căruță, și de caii speriați, care l-au mai târât un timp prin colbul drumului, cu tot cu oase rupte, cap spart etc. I-au acordat un prim ajutor la un punct medical local și l-au trimis la Spitalul republican din Chișinău, ca fiind caz deosebit de grav. Aici povestea familiei e repetată cu mândrie, am auzit-o chiar eu din gura bunicului. La spital, s-au purtat cu el de parcă era ministru. „Sunteți rudă cu Anatol Corobceanu?” „Da”, a răspuns bunicul (noi credem că a spus asta ca să fie tratat mai cu atenție). Flăcău a ieșit din spital. Nu l-am cunoscut cu cicatrici sau dizabilități cauzate de acea cădere. Și a trăit până spre adânci bătrâneți, muncind, bucurându-se de viață și amintindu-l cu recunoștință pe acel Corobceanu, al cărui nume de familie îl purta.
- Cine era acest Anatol Corobceanu?
- Până să ajung să citesc despre „Cazul Anatol Corobceanu”, capitol în volumul lui Ion Constantin, „Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece 1945-1989” (2015), am crezut că acel Corobceanu era un medic celebru.
Potrivire de nume
- Și?
- A existat o tradiție ca, după 1945, după înființarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, după unirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) cu Basarabia, peste tot, în toate domeniile, șefi să fie doar transnistrenii sovietici (nu băștinașii care s-au aflat sub influența României „burgheze” din 1918 până în 1940). Cei din Transnistria aveau deja experiență sovietică (RASSM s-a format în 1924), venind în Basarabia cu aroganța lor comunistă, cu limba lor stâlcită, prea puțini dintre ei fiind moldoveni. Poate pentru că a fost apropiat de transnistreni, poate că sovieticii erau siguri că românismul a dispărut deja și nimic nu mai amenință noua ordine în Moldova Sovietică, Anatol Corobceanu a început să urce în ierarhie tot mai sus și mai sus, de la viceministru al Culturii al RSS Moldovenești, numit în 1953, la Vicepreședinte al Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești, fiind responsabil pentru cultură, educație, știință și sănătate, în 1963. Am găsit undeva că Anatol a avut o soră, Teofana, profesoară la Timișoara, care povestește că fratele ei a ascuns cărțile românești într-o grădină, când s-a schimbat regimul, deci nu avea în cap doar propagandă sovietică! Cu rude de gradul I (soră!) în România, era și mai greu să faci carieră politică în Moldova Sovietică. În 1941, A. Corobceanu susținea examenele de admitere și devenea student al Facultății de fizică și matematică a Institutului Pedagogic din Chișinău, acolo unde peste câteva decenii va deveni studentă și mama mea, Nadejda Corobceanu, deși asemănările se opresc aici, totuși: mama nu a fost tentată niciodată de nicio propagandă și nici de carieră în partidul oficial și ulterior, după căderea comunismului, în niciun alt partid. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Anatol Corobceanu a luptat împotriva germanilor, în cadrul unităților de partizani din Belarus și Ucraina. După război, viitorul ministru a absolvit și Institutul Juridic Unional din Harkov din Ucraina Sovietică. A fost foarte activ și apreciat cât a ocupat funcțiile, trezind gelozia lui Ivan Bodiul, prim-secretar al CC al PCM, care se răfuiește cu concurentul tot mai popular, acuzându-l de „naționalism” și marginalizându-l. În 1970 are loc „discutarea cazului Corobceanu” (într-un context în care „naționalismul” fusese deja considerat periculos pentru politica de partid) și retrogradarea acestuia. Printre altele, a fost găsit vinovat și pentru florile depuse la monumentul lui Ștefan cel Mare, gestul cetățenilor fiind considerat, de asemenea, manifestare a naționalismului, la fel și lipsa de atitudine a înaltului demnitar, care nu a luat măsuri drastice ca florile să nu mai existe la monument.
Contrarevoluția trupei rock Mondial la Chișinău
- Ce mizerie!
- Dar cea mai mare „crimă” care i s-a imputat lui Corobceanu a fost, totuși, răsunătorul succes al formației românești „Mondial”. Înființată în 1966, formația de muzică rock întreprinde, în 1970, la apogeul carierei sale muzicale, un turneu de 45 de zile în Uniunea Sovietică. Primul oraș din program urma să fie Kiev, dar intervin niște probleme neprevăzute și apare spontan propunerea de a se opri pentru două zile la Chișinău, propunere, tot la fel de spontan aprobată de Vicepreședintele Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești, responsabil pentru cultură, educație ș.a., de Corobceanu, adică. Considerat „atentat” românesc împotriva Moldovei Sovietice, într-un moment în care „România şi-a schimbat politica faţă de Moldova” (afirmație a Prim Secretarului Partidului Comunist moldovenesc, Ivan Bodiul), prestația muzicienilor a dezvăluit un uriaș entuziasm și o mare dragoste pentru „frații români de peste Prut”. Situația scăpase de sub control într-un hal fără de hal. Se spune că oamenii s-au așezat pe jos în fața autobuzului, implorând interpreții să nu plece și numai cu bâtele milițienilor s-a rezolvat parțial problema. Dar cică s-a cântat și „Deșteaptă-te, române”, imnul național al României, și mulți erau cu pancarte pe care scria: „Mondial. România. Patria Mamă. Unire”. Cântăreții au fost scoși din oraș cu ajutorul milițienilor, iar în celelalte orașe mari ale URSS, fie nu au mai ajuns, fie nu au mai cântat, după ce s-a aflat de incidentele din Chișinău (au stat două săptămâni la Moscova, s-au plimbat, dar nu au cântat deloc). „Contrarevoluție!”, striga postul de Radio Europa Liberă, trezirea conștiinței românești la basarabeni... etc.
O moarte misterioasă
- Senzațional!
- Corobceanu, găsit vinovat de toate aceste „crime”, este așadar retrogradat și ocupă funcția de locţiitor al ministrului justiţiei din RSSM până la moartea sa, în 1976. Dar episodul cel mai enigmatic legat de „fruntașul basarabean” este vizita sa la București în 1975, când se întâlnește cu basarabenii stabiliți aici și discută despre unirea RSSM cu RSR. Ceva greu de imaginat! Ce-i drept, după câteva luni de la această vizită, la vârsta de doar 54 de ani, Anatol Corobceanu moare de inimă.
- Ce convenabil (pentru ruși, evident)!
- Insistăm un pic asupra momentului, pentru că oarecum în paralel cu acest moment, la București, a fost deschisă, în cadrul Direcției de Informații Externe, acțiunea „Brândușa”, nume de cod pentru Basarabia, operațiune care urmărea documentarea situației în Moldova Sovietcă, precum și problema Basarabiei în exil. Dar nu numai documentarea, ci, așa cum reiese din corespondența și rapoartele lui Viorel V. Tilea, fostul ambasador al României la Londra în perioada 1938-1940 și informator al Securității în ultimii lui șapte ani de viață, organele Securității îi puneau la dispoziție materialele necesare ca să poată redacta articole din care să reiasă dreptul României asupra Basarabiei. Într-un document „Strict-secret”, din 21 martie 1967, cu titlul „Londra. Emigrație”, semnat „Soare”, găsim un rezumat al unui eveniment din RSS Moldovenească: „În lucrările plenarei din 13 februarie a.c., a C.C. al Partidului Comunist din «Brândușa», când a avut loc înlocuirea celui de-al doilea secretar al C.C. și al șefului secției de propagandă (ambii de origine română), a fost adus de la Moscova un profesor universitar, specialist în istorie care a conferențiat în fața activului de partid despre drepturile Uniunii Sovietice asupra «Brândușei». În sprijinul tezelor sale, conferențiarul a arătat: «Brândușa» a fost preluată de la turci și nicidecum de la români cărora le-a fost vremelnic cedată. Actul Unirii Principatelor și a «Brândușei» la România este o minciună. În 1940, după retrocedarea «Brândușei», P.C.R. a făcut o declarație prin care-și exprima adeziunea de alipire a acesteia la teritoriul Uniunii Sovietice, declarând că aceasta a fost totdeauna teritoriu sovietic.
- Propagandă de două ruble și acte impuse cu kalașnikovul, deci nule!
- În încheiere, el a menționat că în vest se aud glasuri în sprijinul tezei că «Brândușa» ar fi teritoriu românesc. Sursa apreciază că această aluzie a fost îndreptată direct asupra României și la adresa emigrației române care în diverse ocazii și-a spus părerea asupra acestei probleme.” (ACNSAS, fond SIE, dosar 106, vol. 2, fila 222).
Mitraliera lui Cook
În timpul regimului comunist, problema Basarabiei a ajuns o preocupare a serviciilor secrete, atât a celor românești, cât și a celor sovietice. Iar eforturile exilului s-au dovedit a fi simbolice, contând doar pentru câțiva exilați care nu puteau schimba nimic. După câteva decenii de zbucium, de cărți publicate, memorii, evenimente publice ale exilului românesc, Paul K. Cook, cercetător de la Biroul de informații și cercetări al Departamentului de Stat al SUA, publică un raport în care susține că „unirea Basarabiei cu patria mamă de la 27 Martie 1918 s-a făcut sub amenințarea delegaților cu o mitralieră montată în sala de vot”, cu detaliile: „Românii au montat o mitralieră în fața podiumului Președintelui, îndreptată asupra adunăturii de Basarabeni și Moldoveni, care au votat în unanimitate ruperea și unirea cu Bucureștiul.” (Raportul Special nr. 67 din luna Martie 1980, Departamentul de Stat al Statelor Unite, Biroul afacerilor și comunicațiilor publice. Fragment dintr-un articol din „Cuvântul Românesc”, nr. 83 martie 1983).
- Formidabil!
- Imediat după căderea comunismului sau chiar în ultimii ani, în Moldova ex sovietică au avut loc niște procese foarte rapide de „românizare”, despre unele știm sau bănuim că ar fi fost impulsionate de KGB-ul sovietic, inclusiv mișcările naționaliste din Uniunea Sovietică sau chiar celebrul „pod de flori” (despre care se spune că, pe lângă pretextul întâlnirii fraților, a avut drept scop trecerea graniței fără controlul actelor a unor cetățeni neromâni care au asistat la sângeroasa revoluție românească).
- Așa-zișii teroriști, adică agenții sovietici care l-au impus pe Ion Iliescu, fidel Rusiei, în fruntea României postdecembriste.
- Când Stalin a revendicat Basarabia în 1939, pe lângă teritoriul care fusese înainte gubernie rusească, a mai rupt câteva teritorii (Nordul Bucovinei, în special), pentru că, după părerea lui, România a beneficiat și a profitat de bogățiile basarabene, adică rusești, între 1918 și 1939/1940. Probabil că cineva foarte prevăzător s-a gândit, atunci când basarabenii au venit cu propunerea unirii în 1991, că dacă acceptă, s-ar putea ca după alte două-trei decenii, Rusia să mai rupă vreo două teritorii din corpul României, folosind aceleași argumente.
Planuri de extindere a Republicii Rusia până la Carpații Orientali
- Detectez oare o undă de ironie, de malițiozitate chiar în această supoziție, adică basarabenii au vrut în 1991 să se unească cu România, iar cineva din fruntea României, paj al Rusiei, s-a opus? În fine, nu ne ajută nicicum șicanele legate de ce-ar fi putut fi. Astăzi, în prezent, se vorbește parcă din ce în ce mai des despre reunire, în România cel puțin, unde elitele Academiei Române, de pildă, se întrunesc regulat cu cele din Republica Moldova, dezbat chestiuni comune, ca un singur for. Dau un bun exemplu diplomaților și politicienilor celor două țări plămădite din același sânge. Ce opinie aveți, Liliana Corobca, este plauzibilă o reunire în viitorul apropiat? Care ar fi elementele ce ar putea coagula această reunire? Dar forțele centrifuge care ar fi?
- Înaintea elitelor academice și a serviciilor secrete, planuri de unire făceau decembriștii ruși și ucraineni. În 1822, la zece ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, când încă România nu exista pe hartă, colonelul Pavel Pestel (1793-1826), ideologul şi conducătorul Societăţii Sudice a decembriştilor, a propus spre discuție, la Odesa, un document programatic, numit „Russkaia Pravda” (Adevărul rus), în care pleda pentru unirea Basarabiei cu Moldova și stabilirea hotarelor Rusiei de-a lungul Carpaților: „Munţii Carpaţi din partea de vest a Moldovei ar alcătui un hotar excepţional al statului, iar distanţa de la Dunăre până la munţii Carpaţi, prin Focşani, fiind foarte scurtă, de minune ar însemna hotarul.” Sub aspect administrativ-teritorial, Rusia trebuia împărțită în zece regiuni mari, iar regiunea Mării Negre, cu capitala la Kiev, ar cuprinde câteva okruguri; Nordul Basarabiei și Nordul Moldovei ar fi incluse în okrugul Moghiliov, iar „circumscripţia Iaşi avea să fie alcătuită din părţile rămase ale Basarabiei şi Moldovei". Dacă țarul rus a înăbușit răscoala decembriștilor (ofițeri ruși care au organizat o rebeliune împotriva țarului Nikolai I, în decembrie 1825) și i-a căsăpit exemplar, nu a fost din cauza planurilor lor teritoriale (dimpotrivă, acestea au fost ținta/visul tuturor țarilor), ci pentru că în program era prevăzută transformarea Rusiei din monarhie în republică, cu specificarea uciderii tuturor membrilor familiei imperiale, astfel încât nimeni să nu poată revendica puterea prin dreptul sângelui. Internet nu era pe atunci, iar programul decembriștilor era secret, la fel ca întreaga lor activitate. Iar când s-a aflat, cred că a fost un argument important pentru Unirea Principatelor Române din 1859: dacă nu ne unim acum, Rusia va anexa întreaga Moldovă.
Atenție la repetarea istoriei!
- Dacă ne mai mocăiam mult…
- În 1968, la Editura Societății pentru Cultură din Londra apare volumul „Bessarabia and Bukovina. The Trojan Horse of Russian Colonial Expansion to the Mediterranean” (Basarabia și Bucovina. Calul troian al expansiunii coloniale rusești spre Mediterană), cred că este cel mai genial titlu din tot ce s-a scris în problema Basarabiei și a Bucovinei, cartea n-a fost vreodată reeditată în spațiul românesc după 1989. Autorul, Emmeritus Professor Grigore Nandriș este născut în 1895, în satul Mahala din Bucovina, absolvent al facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1919), doctor în filologie la Universitatea din Cracovia (1922), profesor de filologie slavă comparată la Universitatea din Londra (1947-1962). Activitate științifică și publicistică intensă, cu colaborări în reviste de specialitate, dar și din exil. Este fratele Aniței Nandriș-Cudla, deportată în 1940, după anexarea Basarabiei și Bucovinei, autoarea volumului 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (1991). Grigore Nandriș se stinge în anul 1968 (în martie) și volumul a apărut probabil postum.
- E limpede demult că Rusia vrea acces la mările calde din sud, nu-i prea profitabil și nici ușor să faci comerț două luni pe an în apele arctice ale Mării Albe, ori Ohotsk… Până la urmă, e posibilă ori ba o reunire a Basarabiei cu Țara-Mamă?
- Fiind într-un război de uzură care durează deja de patru ani, Rusia este mai slabă decât oricând, iar Republica Moldova nu are hotar cu acest fost imperiu. Ca în 1918, poate declara oricând Unirea cu România. Dar garanții că nu va urma ceva asemănător cu ce s-a întâmplat în 1939 nu avem. Când spunem că „istoria se repetă”, trebuie să avem în vedere și episoadele dramatice, nu doar pe cele înălțător solemne.
Repere istorice
Pentru o mai bună înțelegere a realităților privind România și țara ruptă de ruși din Moldova istorică, numită astăzi Republica Moldova, desfășurăm mai jos un fir explicativ oferit de Ioan-Aurel Pop, istoric și academician.
„La intrarea României în Primul Război Mondial, țara era formată din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut fără Bucovina și Dobrogea (cu partea sa de sud, reunită la 1913). România avea atunci cam 7 milioane de locuitori și circa 137 000 de km pătrați. Țara se mărginea la est cu Imperiul Rus, la nord și la vest cu Imperiul Austro-Ungar, la sud-vest cu Serbia (independentă din 1877-1878), iar la sud cu Bulgaria (autonomă din 1878 și independentă din 1908). Cu toți acești vecini, România avea probleme teritoriale, din mai multe motive, cel mai important fiind atunci, în epoca mișcărilor de emancipare națională, acela al prezenței multor români (în cazul austro-ungar și rus, a milioane de români) pe teritoriile acestor state. Față de Bulgaria, România nu avea, practic, pretenții teritoriale după alăturarea sudului Dobrogei (1913), dar avea Bulgaria față de România astfel de pretenții, deoarece țara vecină din sud considera Dobrogea parte integrantă a statului național bulgar, ca moștenire istorică bulgară. Nici cu Serbia nu erau neapărat probleme la 1916, dar acestea se conturau tot mai clar spre anul 1918, pe măsură ce unirea Banatului cu România devenea tot mai probabilă. Marile chestiuni erau legate de cei doi coloși multinaționali, situați înspre est, nord și vest, în care trăiau cam 7-8 milioane de români.
Calcule, scenarii, conjuncturi
Toate revoluțiile și mișcările ideologice importante din secolul al XIX-lea au fost de emancipare națională sau au avut ca scop și formarea statelor naționale, mai ales în Europa Centrală și de Est. Ideea general acceptată de spiritele înaintate de atunci era aceea că fiecare popor (națiune) are dreptul să aibă propriul stat național. Pentru aceasta au militat nu numai românii, ci și polonezii, cehii, slovacii, croații, slovenii, grecii, bulgarii, ucrainenii, albanezii, lituanienii, letonii, estonii etc. Cei mai înverșunați dușmani ai acestor mișcări de emancipare a popoarelor erau, firește, marile imperii multinaționale, adică Rusia, Austro-Ungaria, Germania și Turcia. În momentul declanșării Primului Război Mondial, se afirma un punct de vedere care părea de necontestat: succesul mișcărilor de emancipare a popoarelor depindea de rezultatul conflictului. Natural, și România se gândea foarte serios la acest posibil rezultat, înainte de a face pasul decisiv spre intrarea în conflict. Dacă România intra în Tripla Alianță (după cum s-ar fi impus în acord cu angajamentele secrete luate în 1883) și dacă biruia Tripla Alianță – sau Puterile Centrale, în frunte cu Germania și Austro-Ungaria – atunci ar fi trebuit să ne mulțumim, eventual, cu Basarabia și să renunțăm la Transilvania și la Bucovina. Nu-i puteai cere unui aliat să renunțe la o parte din teritoriul pe care îl socotea al său. Dacă România intra în luptă alături de Tripla Înțelegere sau Antanta, cum dorea cea mai mare parte a opiniei publice românești, iar Antanta (în frunte cu Franța, Anglia și Rusia) obținea victoria, atunci România trebuia să renunțe la Basarabia și să spere obținerea Transilvaniei și Bucovinei. Era clar că mișcările naționale românești luptau din interiorul poporului român pentru unirea tuturor provinciilor românești cu România, numai că decizia de unire a poporului nostru avea nevoie de o conjunctură internațională favorabilă, ca și de recunoașterea marilor puteri. Iar rămânerea țării într-o neutralitate perpetuă era imposibilă, în condițiile desfășurării conflictului armat și ale presiunilor care se exercitau asupra țării. Prelungirea neutralității putea să fie și o piedică majoră, până la urmă, chiar în calea înfăptuirii unirii. Astfel, după doi ani de neutralitate, România a intrat în război – în ciuda opoziției unor oameni politici conservatori („germanofilii”) – în august 1916, de partea Antantei.
Ciuntiri grave
În ciuda entuziasmului inițial aproape unanim, au urmat doi ani de război – 1917 și 1918 – plini de privațiuni, de sacrificii umane, materiale și teritoriale și chiar de pierderi de speranțe. La un moment dat, în 1917, România părea distrusă, iar visul de unire părea risipit. Dezamăgirea era așa de mare, încât era clar pentru mulți că și speranța pierise: ocuparea Bucureștilor de trupele invadatoare germane însemnase mutarea Casei Regale, a guvernului, parlamentului și altor instituții la Iași; trimiterea (1916-1917) tezaurului național la Moscova a însemnat irosirea sa până astăzi, în cea mai mare măsură; apărarea disperată a părții de țară rămase, posibilă în urma victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz (vara anului 1917), nu a putut fi urmată de o ofensivă românească, din cauza lipsei de sprijin suficient din partea Antantei și a defecțiunii Rusiei, devenite bolșevice; unirea Basarabiei – o rază de lumină – fusese urmată de semnarea păcii separate, de la Buftea-București (martie-mai 1918), cu Germania; România, ciuntită grav, ar fi trebuit să aibă obligații față de învingător pentru următoarea sută de ani (adică până în 2018); bolile transmisibile, distrugerile, pierderile de vieți omenești, lipsurile materiale, sărăcia generalizată se adăugau tuturor celorlalte nenorociri. Și totuși, până la urmă, energiile națiunii și împrejurările internaționale s-au conjugat sub o zodie favorabilă. În noiembrie 1918, România a denunțat pacea separată impusă de Germania și a revenit în rândurile Antantei, alături de care intraseră și Statele Unite. Mișcările de eliberare națională din Bucovina și Transilvania erau tot mai puternice și mai eficiente, încât, pe fondul lipsei de autoritate a regimurilor de la finele războiului, s-a putut împlini unirea acestor regiuni și a populației lor cu România. Instanțele reprezentative și legitime, întrunite 27 martie/ 9 aprilie 1918 la Chișinău („Sfatul Țării”), în 15/ 28 noiembrie 1918 la Cernăuți („Congresul General al Bucovinei”) și în 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 la Alba Iulia („Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”), au decis actul unirii cu Regatul României, de care acesta a luat act și pe care l-a acceptat.
Un proiect realist de țară
Marile puteri nu au făurit România, nici Polonia, nici Lituania etc., ci au recunoscut doar, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, ceea ce deciseseră popoarele respective, iar popoarele acelea nu mai voiseră să trăiască nici în Imperiul Austro-Ungar, nici în Imperiul Țarist, nici în Imperiul German, nici în Imperiul Otoman, ci în propriile alcătuiri politice. Natural, legitimarea internațională a noilor realități și, mai ales, a noilor frontiere a fost extrem de importantă. În cazul României, toți vecinii au recunoscut aceste granițe, cu o excepție, anume granița de est, de pe Nistru, neacceptată sub aspect juridic de Rusia sovietică și apoi nici de URSS. Această neacceptare nu a împiedicat însă existența acestei realități – adică a prezenței Basarabiei în cadrul României și a hotarului de pe Nistru – vreme de peste două decenii (1918-1940), până la ultimatumul sovietic. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a realizat de facto a contat (adică unirea Basarabiei făcută de români) și nu ceea ce funcționa, formal, de iure (adică inexistența unui tratat). Raporturile României cu vecinii – cu o excepție, anume Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia) – nu au fost foarte bune nici în epoca interbelică, dar România a păstrat mereu dialogul. Rusia, renăscută ca „imperiu roșu”, și-a continuat pretențiile teritoriale, Ungaria a trecut la o politică revizionistă fățișă, în conivență cu Germania și Italia, iar Bulgaria și-a reiterat pretențiile teritoriale. România însă, în ciuda cedărilor din 1940 și 1944-1947, a rămas și și-a păstrat, în linii mari, arhitectura de la 1918, semn al statorniciei unui proiect realist de țară.” (n.r. – intertitlurile aparțin redactorului)
„Probabil că cineva foarte prevăzător s-a gândit, atunci când basarabenii au venit cu propunerea unirii în 1991, că dacă acceptă, s-ar putea ca după alte două-trei decenii, Rusia să mai rupă vreo două teritorii din corpul României.”
Liliana Corobca, cercetătoare și scriitoare
„În 1822, la zece ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, când România nu exista încă pe hartă, colonelul Pavel Pestel, ideologul şi conducătorul Societăţii Sudice a decembriştilor, pleda pentru stabilirea hotarelor Rusiei de-a lungul Carpaților.”, Liliana Corobca
„Când spunem că «istoria se repetă», trebuie să avem în vedere și episoadele dramatice, nu doar pe cele înălțător solemne.”, Liliana Corobca
„În 1975-1976, la București a fost deschisă, în cadrul Direcției de Informații Externe, acțiunea «Brândușa», nume de cod pentru Basarabia, operațiune care urmărea documentarea situației în Moldova Sovietică, precum și problema Basarabiei în exil.”, Liliana Corobca
27 martie/9 aprilie 1918 este data la care Sfatul Țării hotăra unirea Basarabiei cu Țara-Mamă, act-emelie al României Mari.
108 de ani s-au împlinit în 27 martie 2026 de la unirea Basarabiei cu România.
„Contrarevoluție!”, striga postul de Radio Europa Liberă, trezirea conștiinței românești la basarabeni.”, Liliana Corobca