Când Ghid’on din tribul Manase, fiul lui Yoash din Ofra, a pornit împotriva dușmanilor, le-a spus trupelor sale de 32.000 de oameni că cei care se tem de luptă se pot întoarce și 22.000 dintre ei au plecat. Pe cei 10.000 rămași i-a testat după felul cum beau apă și a luat cu el doar 300 de viteji, cu care a reușit să-i alunge pe vrăjmași.
Povestirea biblică relevă că treimea de armată care a mers alături de Ghedeon a fost evaluată în ce măsură se poate pune bază pe ea și au fost selectați „profesioniștii”, precum spartanii lui Leonidas, dar cei mai mulți ostași - în proporție de două treimi - s-au întors acasă, fiindcă e posibil să nu fi avut încredere în conducătorul lor și în schimbarea prefigurată. În vremurile moderne, într-un stat ca România, gestionat cu scenarii de avarie, pe seama „raționalizării” consumului, a dimensionării veniturilor după cum se „cartelizează" acesta ca-n timp de război și nu a majorării lor, în paralel cu sporurile de productivitate și creșterea ofertei interne de bunuri, nu știu câți nu ar proceda exact ca grosul oastei lui Ghedeon. În principiu, când ai încredere în cineva să-l urmezi în luptă o faci pentru că se conturează premisele unui viitor mai bun. Dacă ești convins însă că e tot aia, că nu se modifică sistemul de impozitare cu care e întreținută oligarhia, taxarea prin inflație ca rețetă pentru sărăcie, amenzile ce țin loc de educație, atunci, oricât s-ar strădui oamenii să se mobilizeze, le lipsește motivația.
După cum se știe avem un stat care a părăsit Pactul de la Varșovia pentru a intra nu după multă vreme în NATO. Ei bine, tranziția s-a produs fără a reforma fundamental doctrina, căreia să i se subsumeze totalitatea reperelor economico-sociale. Ne-am rezumat la o adaptare la noul context, ceea ce face să avem o politică euro-atlantică realizată cu deprinderi rusești. Una dintre acestea e de a nu schimba dominanța politicului asupra economicului. Cât contează asta? Atât de mult încât să nu avem suficiente avioane ca să le ridicăm la cer pentru a ne apăra. Nici tancuri și elemente de infrastructură. Submarinul Delfinul e tot la cheu, cu acumulatorii epuizați! Și atunci ridicăm mâinile împreunate către Tratatul Atlanticului de Nord, ca spre Dumnezeu, pentru care e edificată Catedrala Mântuirii Neamului. Ceea ce se uită prea ușor e că Statele Unite au reușit să câștige economic cel de-Al Doilea Război Mondial. Și-au trecut repede industria pe picior de război și au fost în stare să producă mai multe nave, avioane și tancuri decât erau în stare să distrugă nemții.
Iar acum se observă cum China își permite să „arbitreze” întregul cadru geopolitic prin prisma resurselor economice pe care le deține și să se poziționeze în așa fel încât să obțină la final maximumul de câștig de pe urma slăbiciunilor arătate de oponenți.
Dar pentru că am pornit de la o problemă de încredere, întrebarea ce merită pusă ar fi: Pe noi ce ne mână în luptă?