Jurnalul.ro Ştiri Social Românii sărbătoresc Dragobetele. Ce obiceiuri sunt legate de această tradiţie arhaică

Românii sărbătoresc Dragobetele. Ce obiceiuri sunt legate de această tradiţie arhaică

Dragobetele, sărbătoare populară autohtonă, specifică îndeosebi zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea) are dată fixă de celebrare în fiecare localitate, dar variabilă de la o regiune la alta, fie la 24 sau 28 februarie, fie la 1 sau 25 martie. Tot în funcţie de regiune, sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de ''Cap de primăvară'', ''Sântion de primăvară'', ''Ioan Dragobete'', ''Drăgostiţele'', ''Logodna sau însoţitul paserilor''.

Data de 24 februarie nu a fost aleasă întâmplător. Este ziua care marchează începutul anului agricol, momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele era ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.

Zeu al dragostei în Panteonul românesc, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu Năvalnic. Echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day sau Ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii şi dragostei, obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în multe din satele româneşti.

Cunoscut şi sub numele de Dragomir, Dragobetele este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele este închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, ce sălăşluieşte mai mult prin păduri. Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ''zânul dragostei'', zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ''se logodesc'' în această zi.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri şi prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: ''Dragobetele sărută fetele!''.

În dimineaţa zilei de Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se ţineau de jocuri şi de poveşti. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e ''născută din surâsul zânelor'' (''apa zânelor''), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului.

După-amiaza, toată suflarea (atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri) petrecea, juca sau cânta, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.

În Mehedinţi, exista obiceiul numit ''zburătorit'', potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii nu munceau, dar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe, care chiar îşi doreau să fie ''pedepsite'' de Dragobete. Chiar dacă mai ''pedepsea'' femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special.

De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Se spunea, totodată, că cei ce participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. AGERPRES

TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri