Ea a subliniat opoziția între consecințele datorate celor două războaie mondiale. Dupa cel dintâi s-a impus un optimism utopic nutrit de convingerea unei reînnoiri și a unei modernizări a lumii rănite, însângerate. Ea se îndrepta încrezător spre un viitor ce trebuia să întoarcă spatele catastrofei, să uite distrugerea Europei. Futuriștii italieni sunt partizanii declarați ai acestei convingeri, în Rusia Maiacovski și avant – garda adoptă o încredere entuziastă ce, din păcate, se va revela curând a fi fost înșelătoare. Dar ce a contat a fost impulsul prim, acela al speranței, absentă total în urma celui de al Doilea Razboi Mondial când, dimpotrivă, energia de odinioară e absentă și se va instaura un scepticism la fel de general. Simptomul său constă în cautarea unui rapuns, în necesitatea de a-l solicita și imposibiliatea de a-l obține. Timpul „așteptării” sale se impune. Aștepare proprie acelor timpuri de incertitudine, de asta dată refractare utopiei. Nici perspectiva securizantă, nici soluția imediată. Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett va confirma această negativitate. Scaunele lui Ionesco este cealalată mărturie esențială ce atestă aceeași deprimare postbelică. Lumea e absurdă, fără soluție, permițând drept consolare doar așteptarea .
În Scaunele un cuplu de bătrâni închiși în camera lor dialoghează rezumându-se la locuri comune și stereotipuri cotidiene, „vorbe goale”, cum ar zice Horațiu Mălăele, vorbe care confirmă vidul acestei vieți leneș împărtășită din obșinuință și resemnare. Neantul relației lor e însă atenuat de proiectul unei adunări de persoane reunite pentru a asculta un „mesaj” mitic despre om și condiția lui. Dar, dacă în Beckett, Godot nu vine, aici mesagerul e mut. Așteptare văduvită de orice răspuns.
Gabor Tompa și Dragoș Buhagiar propun ca spațiu un fel de catedrală laică în ruina, sfărâmată, dar păstrând ceva din amploarea unei glorii defuncte. Plafonul crăpat e înalt și protejează spațiul familial dar divinitatea e absentă în ciuda unor referințe episodice la „grădină” și „paradis”. Plânsul scenei seduce prin vechimea lemnului și uzura lui. Subtila soluție pentru a desemna așteptarea: în acest loc cuplul trăiește de mult și cei doi bătrâni, tot circulând zi de zi, podeaua s-a tocit. Teatrul seduce când găsește răspunsuri materiale la interogațiile gândirii. Când invizibilul devine vizibil. Și, în acess sens, spectacolul se distinge admirabil prin ponderea concretă a soluțiilor. Scaunele, progresiv, se acumulează și invadează casa dărăpănată. De obicei ele sunt identice pentru a afirma anonimatul invitaților - fantomă primiți cu solicitudine de cuplul vârstnic. Aici, dimpotrivă, scaunele captivează prin diversitate, scaune vechi și noi, scaune venite din țări diferite sau din medii distincte. Ele devin o metaforă concentrată a lumii reunite în așteptarea mesajului …o lume multiplă desemnată explicit prin diferența scaunelor. Unele sunt chiar desfundate procurând impresia că sunt destinate unor fantome imateriale…altele apar traversând un zid…scaunele Europei în bucăți. Scaune de neuitat. Scaunele acestui mare sceptic care fu Ionesco și care, din pudoare, exersa și se proteja grație umorului. „Eu sunt trist și scriu piese vesele” se autocaracteriza el.
Pentru cele două roluri Gabor Tompa propune o distribuție cultural „mixtă” reunind un actor francez Patrick Le Mauff și o actriță română, Oana Pellea care a jucat, de 17 ani deja, rolul lui Semiramis la teatrul Bulandra în regia lui Felix Alexa. Costumele le sunt vechi, prăfuite și peticite, iar siluetele modificate evocând un cuplu de clovni derizorii, rătăciți și dezorientați. Așteparea se manifestă prin repetiția neîncetată a unor replici…ei vorbesc de mult și nu fac decât să reia aceleași fraze. Aceasta confirmă sterilitatea conviețuirii pe fond de imposibila salvare …Pe de o parte uzura materialelor, iar pe de alta conversația în buclă, iată cele două manifestări ale așteptării. Spectacolul le asociază cu o rară intensitate dramatică și…comică.
Patick Le Mauff este o prezență descompusă, un batrân ce-și expune silueta vetustă cu dezinvoltură ironică. Oana Pellea realizează o creație memorabilă alternând cu o libertate nebănuită registre de joc opuse. Când e o batrâna pe marginea prăpastiei, când o marionetă dezarticultată mecanic, când se delectează cu soluții ludice: teatralitatea explicită a jocului nu-i afectează nicicum esența ci procură satisfacția unei performanțe scenice exersată cu un brio unic. Aceasta răspunde în mod strălucit scriiturii ionesciene care nu se imobilizează pe un singur plan. Și Oana Pellea de asemeni.
Lumea „scaunelor” - soluție scenografică admirabilă – e înconjurată de un canal cu apă ce-i accentuează izolarea dar evocă, totodată, imaginea castelelor medievale protejate și ele de apă ca soluție e auto apărare. Câtă satifacție produc asemena îngemănări de trecut și prezent la teatru ! Ca și în apariția Mesagerului construit din deșeuri moderne, „ciurucuri” ale societății actuale și amintirea Profetului orb ca în tragediile antice. Parabola, întotdeauna, funcționează atunci când nu optează pentu o durată precisă, prezentă sau de altă dată, ci procedează la unirea lor hibridă, impură, ca și timpurile pe care le trăim.
Scaunele – o împlinire a Așteptării!
George Banu. Corespondență din Luxenburg