Să ni-l reamintim, dar, pe năbădăiosul maestru al scrisului pe dedesubt așa cum prea puțini l-au cunoscut și citit, în 4 „icoane” neafumate încă, neîncețoșate de trecerea timpului. Criticul și istoricul literar Paul Cernat a șlefuit aceste crochiuri.
1. Tămâia lui Macedonski
Tudor Arghezi, justificându-se într-o scrisoare către Șerban Cioculescu în legătură cu modul în care l-a debutat Macedonski, profitând de naivitatea adolescentului de 16 ani și rescriindu-i versurile după chipul și asemănarea alor lui: „Vrei să spui că eram, încă de mic, atât de pișichier în perfidia inteligenței și atât de lingău încât am căutat să complac unui patron de părerea căruia m-am temut, să-mi asimilez poezia instrumentistă a poetului Macedonski, directorul ziarului la care am colaborat. Află, domnule Șerban Cioculescu, că la tipar, cele mai multe din bucățile mele în versuri, de la 16 ani, nu mai semănau cu manuscrisul. Poetul le transforma într-ascuns, bizuit pe complicitatea tăcută și năzuind să facă școală servilă și elevi. Nu m-am dovedit, bineînțeles, atât de onorat, pe cât se aștepta patronul și am protestat, desigur, cu confuzia și sfielile vârstei. Repetându-se amestecul care le transfigura al unui condei străin în aproximativele mele debuturi, am întrerupt relațiile brusc. Macedonski a fost exagerat de elogios cu versurile unui ucenic întrucâtva înzestrat: lăsând să-i cadă în cădelniți un bol prea mare de tămâie, el se tămâia în realitate pe sine” („O scrisoare a d-lui Tudor Arghezi”, în „Curentul literar”, nr. 124, 16 august 1941).
2. De la bucolicele virgiliene la cerealismul moșieresc
În 1947, Arghezi semna în „Adevărul” o prezentare a volumului „România agricolă și imperialismul economic al țărilor industriale” de doctorul Ștefan Piersic, probabil ca să-i dea o mână de ajutor într-un moment politic dificil. E vorba (ați ghicit) de tatăl proaspătului nonagenar Florin Piersic: o somitate a medicinei veterinare românești interbelice, la acea dată membru al PNL-Tătărăscu, condamnat politic între 1952-1954, reabilitat apoi, mort în 1991 la 92 de ani. Deschis - subliniază Arghezi - cu „vorbele tămîioase” ale lui Miron Costin, autor contraindicat azi elevilor sub 16 ani („Cu acele trecute vremi, să le pricepem pe cele viitoare”), acest studiu impresionant prin anvergură și documentare îi stârnește poetului entuziasme estetice (și Arghezi nu se entuziasma ușor), iar titlurile citate îți dau, ele singure, pofta de a-l citi: „De la bucolicele virgiliene la cerealismul moșieresc”; „Desfătările boierilor și luxul femeilor le plătește țăranul”; „Munci forțate ca în exploatările coloniale”; „Exodul patologic și emigrațiile patologice”; „Petrolul românesc, belșug și bogăție pentru țările industriale și capitaliste.”; „Agricultură fără plug, fără grapă și fără vite de muncă”; „Sud-Estul european este caracterizat prin mizerie, nesiguranță și exploatare”; „Orășeanca malthusiană și țăranca prolifică”. Desigur, toate acestea par o tentativă de acomodare ideologică a autorului cu noul regim. Dar, oare, chiar stăteau altfel lucrurile cu „România agricolă”? O reeditare a studiului n-ar fi lipsită de interes.
3. Literatura sângelui
Are dreptate autorul „Cărții cu jucării” și al „Prisăcii” să constate că, de la Perrault la Andersen, „urmărind să distreze copiii, povestitorii i-au înspăimîntat.” Căci „viața era odinioară într-adevăr poate că așa. Cotropirile, jafurile, schingiuirea, tăierea capului la poruncă, supunerea oarbă la un stăpîn recunoscut că are dreptul să osîndească”. Dar, adaugă el, „Literatura sîngelui e perimată: copilul are dreptul să ceară o stare sufletească de inocență și candoare, o lumină curată, o sinteză a stelelor, a florilor, a păsărilor și a puilor mici, încă naivi, de urs și mîță - nu desigur o literatură de limonadă și de siropuri cu sfîrșeală...”.
4. În orașul revoluționarilor
Un interviu interbelic șarmant acordat la Mărțișor lui Mihail Sebastian („În intimitatea lui Tudor Arghezi”, în „Rampa”, aprilie 1935):
- Vă cer iertare, dar voi insista. Nu pot primi așa de uşor voita dvs. dare la o parte. Se întâmplă atâtea lucruri grave în lume. Gazetele sunt pline. E o atmosferă generală de panică de-a lungul și de-a latul pământului. Sunt prăbuşiri care mocnesc. Sunt puncte de foc pe continent. Berlinul, Roma, Moscova… E un aer de nelinişte, de tensiune. Toate acestea nu ajung până aici, în strada Mărţişor, în curtea dumneavoastră calmă? Puteţi să ferecaţi atât de bine porţile?
(Tudor Arghezi întârzie să răspundă. I-am vorbit cu oarecare aprindere şi e primul accent de nelinişte în convorbirea noastră atât de placidă. O uşoară clătinare din cap precede răspunsul.)
- Vezi, domnule Sebastian, eu unul trăiesc de multă vreme şi am experimentat foarte multe. Am fost şi eu în tinereţele mele un fel de revoluţionar şi mai ales am cunoscut foarte mulţi revoluţionari. La Geneva, pe vremuri, am trăit în cercurile comuniste ruseşti. Ţi-am spus doar că eu datez de mult. Ăia cu care mâncam eu pe atunci la o masă trebuie să fie azi în noua Rusie oameni puternici… Dacă n-or fi din nou în Siberia… Nu, nu. Am un scepticism adânc pentru astea. Omul se complică din ce în ce mai mult, ia tot soiul de feţe, se măsluieşte. Neliniştea de care îmi vorbeai e şi a mea. Dar nu cred că de aici se va alege un alt om, un nou om. În ce mă priveşte, sunt decis să rămân ancorat în literatură. Definitiv.
- Pentru că veni vorba despre Geneva, nu vi se pare ciudat că oraşul ăsta, aşa de impersonal, aşa de tern, a fost totuşi o reşedinţă de revoluţionari?
- Nu. Deloc ciudat. Într-un fel, dumneata ai dreptate. Elveţia e o ţară neutră - dar tocmai de aceea ospitalitatea ei e largă pentru oricine şi pentru orice. Nu intervine poliţia, nu te stinghereşte nimic. Nicăieri viaţa „civilă” nu este mai certă, mai apărată. Pentru un om, sare toată lumea. Nu vezi ce se întâmplă acum cu nefericitul acela de Berthold Iacob? Dar mie însumi mi s-a întâmplat pe vremuri o istorie care a ridicat un canton întreg în picioare. Să vezi cum a fost. Era prin 1907, pe timpul răscoalei. Eu mă aflam la Geneva şi primeam acolo ziare şi scrisori despre se întâmplă în ţară. Le citeam plângând. Crede-mă, nu făceam teatru, dar citind atâtea atrocităţi, mă izbea un hohot de plâns idiot. De la o vreme, bag de seamă că plicurile mele îmi soseau cam șifonate. Ba o marcă deplasată, ba un colț rupt, ba un plic prost lipit. Mi se controla în chip vădit corespondența. Drept să-ți spun, puţin îmi păsa. Că nu aveam secrete. Într-o zi, mă pomenesc însă că apare într-un ziar din Lausanne, La voix du peuple, un articol de o violenţă extremă, prin care un funcţionar de la poştă protestează împotriva faptului că poliţia deschide scrisorile d-lui Theodorescu de la Geneva. Ei bine, ştii ce a fost în toată opinia publică? O fierbere, o agitaţie, o indignare generală… Nu mi-aş fi închipuit că deschiderea scrisorilor mele poate fi o problemă de stat. Directorul departamentului de interne - ministrul de interne cu alte cuvinte - pe nume Manoir, a trebuit să demisioneze din guvernul local. S-a deschis o vastă anchetă la poliţie şi siguranţă şi s-au ars patruzeci de mii de dosare secrete...
59 de ani se vor împlini în 14 iulie 2026 de la moartea lui Tudor Arghezi.
Tudor Arghezi a fost un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce plictisit-pițigăiată. - Paul Cernat, critic literar
Detenția din «procesul ziariștilor» a produs, probabil, cele mai puternice pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în «Poarta neagră». - Paul Cernat, critic literar
Arghezi? Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile, cu origine umilă, fiu al unei servitoare germano-secuie, Rozalia Ergezy, și al unui Nae Theodorescu de mahala. - Paul Cernat, critic literar
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său, bătrânul Arghezi ne-a dat clasă tuturor. - Paul Cernat, critic literar