Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Viața sa, un tablou complex de strălucire și mizerie, de prețiozitate aristocratică și de luptă brutală pentru recunoaștere, pare desprinsă dintr-o piesă de teatru, o tragicomedie cu ecouri caragialiene, în care personajul principal, mereu în căutarea absolutului, se împiedică adeseori de propriile-i limite și de realitățile crude ale vremii.
Născut la 14 martie 1854, la Craiova, într-o familie cu pretenții nobiliare și o istorie complicată, Alexandru Macedonski a venit pe lume sub o stea dublă: cea a privilegiului și cea a contradicției. Tatăl său, Alexandru D. Macedonski, general și ministru de Război în timpul domniei lui Cuza, un ”om de stat” cu viziune, dar și cu o ascensiune fulminantă și uneori controversată, i-a oferit o copilărie în care luxul se îmbina cu instabilitatea mutărilor frecvente. Provenind dintr-o familie cu origini slavo-aromâne, dar cu pretenții de descendență din nobila stirpe lituaniană Biberstein-Rogala, ”curat arbore genealogic!” așa cum ar fi exclamat un june perspicace, Macedonski a crescut cu o convingere adâncă în propria sa superioritate.
Mama sa, Maria Fisența, o boieroaică olteancă ce avea un talent remarcabil de povestitoare, plină de umor și culoare, i-a transmis, poate, nu doar genele poetice, ci și un anumit patetism romantic, o predilecție pentru grandios și pentru drame personale. Până la șase ani, poetul a fost un copil bolnăvicios, marcat de crize de ”nervozitate extremă”, semne premonitorii ale unei firi vulcanice. Copilăria petrecută la moșia de la Amaradia, într-un decor de poveste, avea să-i inspire mai târziu ciclul poemelor amărăzene, o evadare într-o lume idealizată, contrastând puternic cu realitatea adeseori meschină a vieții sale.
Educația sa, începută la Colegiul Național Carol I din Craiova, și continuată prin călătorii boeme prin Europa (Viena, Elveția, Italia), a fost mai degrabă una de ”self-made aristocrat” decât una academică riguroasă. Deși se vehicula că ar fi studiat la Universitatea din Pisa, ca un veritabil ”student cu acte în regulă, dar fără cursuri”, aceste rătăciri prin străinătate au fost, de fapt, o școală a vieții, a aventurii și a flirtului cu ideile romantice. Aici a debutat, în 1870, cu poezia ”Dorința poetului”, influențat puternic de Bolintineanu și Heliade Rădulescu, poeți romantici ai unei epoci apuse, pe care Macedonski, paradoxal, va încerca s-o depășească.
O primă scânteie a spiritului său rebel s-a aprins în 1873, odată cu publicarea poemului antidinastic ”10 mai”, împotriva Regelui Carol I. Un gest temerar, care i-a adus rapid exilul forțat în străinătate, sub pretextul studiilor, pentru a evita acuzațiile de ”laese majestatis”. ”Curat patriotism... cu vaporul!”, ar fi râs un Caragiale al acelor vremuri, observând cum fervoarea politică se împletea cu teama de consecințe.
Revenit în țară, Macedonski s-a aruncat în vâltoarea vieții publice cu aceeași energie dezlănțuită. Pasionat de jurnalismul politic și de politică, a aderat la Partidul Liberal, editând ziarul ”Oltul” între 1873 și 1875, o tribună pentru ideile sale liberale, dar și pentru primele sale încercări literare. La doar 22 de ani, scria prima sa piesă de teatru, ”Gemenii”, semn al unei prolificități timpurii.
Însă, destinul său avea să fie marcat de o serie de conflicte și de o relație tumultuoasă cu puterea și cu ceilalți ”giganți” ai literaturii române. La 23 iunie 1874, Ion Luca Caragiale, cu o ironie tăioasă care avea să-l urmărească pe Macedonski toată viața, îl ridiculiza în revista ”Ghimpele”. Acuzațiile lui Macedonski privind originile sale lituaniene îl transformau în personajul A.a.msky, a cărui moarte survine, ironic, ”în urma extenuării cauzate de contribuția majoră la dezvoltarea politicii naționale”. ”Curat epitaf!”, ar fi zâmbit, amuzat, Maiorescu, observând debutul unei animozități legendare.
Cariera sa administrativă, începută în 1876 după accederea liberalilor la guvernare, a fost o succesiune de posturi de scurtă durată, de la director și prefect interimar în Bugeac la controlor financiar în Putna și administrator în Sulina, ajungând chiar inspector general financiar. Însă, Macedonski, cu o mentalitate de ”fecior de fost ministru”, disprețuia aceste funcții mărunte. El aspira la ”marile roluri”, la gloria literară, considerând o ”rușine” ca un mare literat să se ”osândească la funcționarism”. ”Păi, cum, să se ocupe de acte și ștampile un geniu, când rolul său e să lumineze națiunea?”, ar fi mimat indignarea un cetățean turmentat.
Adevărata tribună, unde s-a simțit ”în largul său”, a fost revista ”Literatorul”, lansată la 20 ianuarie 1880, o publicație de opoziție Junimii și ”Convorbirilor literare”, pe care Macedonski le considera acaparatoare ale scenei culturale. Deși se dorea o alternativă, ”Literatorul” a devenit, adeseori, o oglindă a propriilor sale frustrări și ambiții.
Perioada de după 1880 a marcat apogeul conflictelor lui Macedonski, o perioadă în care ”caracterul a bătut talentul și faptele au știrbit valoarea operelor”. Neîncrederea sa în contemporani, invidia și orgoliul excesiv l-au transformat într-un ”Don Quijote” al literaturii, luptând cu morile de vânt ale recunoașterii.
Deși la început îl admirase pe ”Bardul de la Mircești”, Macedonski a izbucnit, în 1882, într-o polemică acidă împotriva lui Vasile Alecsandri. După ce acesta a primit Marele Premiu al Academiei pentru întreaga sa operă, Macedonski l-a acuzat de ”versuri neeufonice”, ”comparații forțate” și ”rime false” în trei numere din ”Literatorul”. Argumentul principal? Alecsandri, ”om bogat, membru al Academiei, cu stație de cale ferată pe moșia sa”, nu ar fi trebuit să primească premiul. ”Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri, domnilor Academicieni!”, tuna Macedonski, un ” revoluționar” al premiilor.
Alecsandri i-a răspuns elegant prin drama ”Fântâna Blanduziei”, unde Macedonski este transfigurat în invidiosul poet Zoil, iar el însuși în Horațiu. Răspunsul lui Macedonski a fost prompt și plin de ironie: ”Coprins de-al gloriei nesațiu,/Albit de ani, dar tot copil,/E lesne să mă faci Zoil/Când singur tu te faci Horațiu.” O epigramă tăioasă, demnă de un mare polemist, dar care, ironic, sublinia tocmai ceea ce încerca să nege.
Relația lui Macedonski cu Mihai Eminescu a fost la fel de complexă și tragică. De la elogii sincere în 1878, când îl numea pe Eminescu un ”talent suav” a cărui poezie ”va rămâne”, la ”grațiozități supărătoare” pe măsură ce viziunile lor politice se îndepărtau. Eminescu, la rândul său, nu-i menaja orgoliul, acuzându-l de ”escrocherii și falsuri” în administrație și ridiculizându-l ca pe un ”frizor” care se leagă de Alecsandri.
Însă, momentul care avea să-i schimbe radical destinul și să-l transforme într-un ”paria” al literaturii a fost epigrama din 1883, dedicată ”unui X... pretins poet”, scrisă chiar în perioada în care Eminescu fusese internat în sanatoriu, după prima cădere nervoasă:
”Un X… pretins poet-acum/S-a dus pe cel mai jalnic drum…/L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/Căci până ieri a fost năuc/Și nu e azi decât nebun.”
Consecințele au fost devastatoare. Opinia publică, într-o unanimitate rară, l-a declarat pe Macedonski ”mort moralmente”. A fost arătat cu degetul pe stradă, ziarele i-au refuzat publicarea, abonații ”Literatorului” i-au înapoiat revista.
Relația cu Ion Luca Caragiale, începută cu o ironie tăioasă în ”Ghimpele”, a culminat cu un alt episod sumbru al vieții lui Macedonski: scandalul ”Năpasta” și acuzațiile de plagiat. În 1901, Constantin Al. Ionescu-Caion, un discipol al lui Macedonski și un publicist supărat pe ironiile lui Caragiale, a lansat acuzații de plagiat la adresa dramaturgului, susținând că ”Năpasta” ar fi fost o copie a unei opere maghiare fictive, a ”închipuitului” Kemeny. Macedonski, orbit de vechile resentimente și de dorința de a se răzbuna pentru ironiile din ”Moftul Român”, a susținut cu vehemență aceste acuzații, fără să-și dea seama de impostura lui Caion. Deși procesul de calomnie a dus la achitarea lui Caion, Caragiale, scârbit de întreaga situație și de atmosfera toxică, a părăsit țara. Macedonski, considerat ”detractorul” lui Caragiale, a contribuit, fără îndoială, la această exilare voluntară, adăugând o nouă pată pe reputația sa deja șubredă.
Pe lângă bătăliile literare, Macedonski s-a implicat activ și în jurnalismul politic. A scos ziare de opoziție cu nume sonore și adeseori efemere: ”Vestea”, ”Dunărea”, ”Fulgerul”, ”Tarara”, ”Stindardul țărei”, ”Straja țărei”. A militat împotriva lui C.A. Rosetti și a lui I.C. Brătianu, apoi împotriva conservatorilor, apoi din nou împotriva liberalilor, într-o permanentă ”frondă” politică. ”Curat giruetă! Se învârte cum bate vântul... interesului!”, ar fi comentat un țăran cu experiență.
Chiar și în perioada Primului Război Mondial, ”Campionul literaturii franceze”, cel care dedicase un volum de versuri ”Franței, singura patrie a intelectualilor”, a surprins pe toată lumea, luând partea Puterilor Centrale. Articolele sale din ziarele ”Cuvântul meu” și ”Dreptatea”, cu ieșiri împotriva Franței ”burgheze” și ”advocățești”, i-au adus noi valuri de oprobiu. Propus la un moment dat pentru Academia Română, propunerea i-a fost retrasă din cauza pozițiilor sale filogermane.
Într-adevăr, Macedonski s-a aflat într-un continuu ”bellum contra omnes” (război împotriva tuturor), o luptă solitară și auto-distructivă. În ciuda vieții sale zbuciumate și a conflictelor interminabile, opera sa literară a strălucit, lăsând o amprentă profundă asupra literaturii române. Deși adeseori umbrită de caracterul său dificil, valoarea sa poetică este incontestabilă.
Macedonski este primul reprezentant al simbolismului în literatura română, o mișcare pe care a adținut-o cu fervoare și a propagat-o prin ”Literatorul”. Călătoriile sale în Franța, contactul cu revistele simboliste precum ”La Walonie”, l-au conectat la avangarda literară europeană, aducând în peisajul românesc noi teme, noi forme și o nouă sensibilitate, o predilecție pentru sugestie, muzicalitate și corespondențe. ”Poezia viitorului”, manifestul său simbolist din 1892, propunea exemple precum Baudelaire, Mallarmé și Maeterlinck, explicând esența simbolului, chiar dacă, ironic, Caragiale avea să-l ridiculizeze și pentru acest demers.
Supranumit ”poetul rondelurilor”, Macedonski a rafinat această formă fixă, conferindu-i o muzicalitate aparte și o densitate lirică remarcabilă. Ciclurile sale, precum ”Rondelurile pribege”, ”Rondelurile celor patru vânturi”, ”Rondelurile rozelor”, ”Rondelurile Senei” și ”Rondelurile de porțelan”, publicate postum în ”Poema Rondelurilor”, reprezintă o culme a liricii sale, demonstrând o măiestrie excepțională în jocul cu repetițiile, cu refrenul și cu sugestia. Poezia sa a evoluat de la poeme ample, romantice, cu versuri lungi și un retorism abundent (ciclul ”Nopților”, inspirat de Alfred de Musset), la o lirică mai esențializată, în care metafora concretă și muzicalitatea devin predominante. Nuvelele sale naturaliste, precum ”Zi de august”, ”Pe drum de poștă”, ”Din carnetul unui dezertor”, reunite în volumul ”Cartea de aur” (1902), demonstrează o altă fațetă a talentului său, o capacitate de observație acută și o abordare realistă a condiției umane.
Romanul său ”Thalassa”, considerat de Nicolae Manolescu cea mai izbutită dintre prozele sale, explorează obsesia macedonskiană a ”coruperii idealului prin real”. Este o nostalgie a smulgerii din ”tirania realului” și a realizării plenare sub ”zodia idealului”, o temă recurentă în opera sa, reflectând, poate, propria sa luptă cu realitatea prozaică a existenței.
În ciuda tuturor controverselor, Macedonski a fost un mentor generos pentru numeroase tinere talente. George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în Literatorul, sau Tudor Arghezi și Gala Galaction, care au debutat în ”Liga ortodoxă”, îi datorează mult. El avea un simț acut al valorii și o deschidere către noutate, spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi conservatori. Când George Bacovia i-a recitat poezia ”Plumb”, Macedonski i-a dedicat o epigramă apreciativă, recunoscând geniul noului venit.
Dincolo de literatură, Macedonski a fost un spirit curios, cu o pasiune aproape excentrică pentru știință și ocultism. A făcut experimente științifice, a trimis lucrări către instituții prestigioase precum Institutul Franței, susținând că ”lumina nu străbate vidul”, și către Société Astronomique de France, devenind membru al acesteia. A brevetat, alături de Cristea A. Simionescu, un ”aparat de stins coșurile”, cu care spera să ”concureze societățile de asigurare” și a promovat cu fervoare invenția ”sidefului artificial” a fiului său Nikita. Aceste incursiuni în lumea științei, deși adeseori amuzante prin naivitatea lor, subliniază dorința sa de a lăsa o amprentă, de a fi recunoscut.
Anii petrecuți la Paris, în căutarea ”famei mondiale” și a unui editor pentru romanul său ”Le Calvaire de Feu”, au fost plini de iluzii spulberate. Deși reviste prestigioase i-au acordat cronici favorabile, succesul major a întârziat să apară. Tot în Franța, a încercat să-și impună piesa ”Le Fou?” pe scena pariziană, dar aceasta a fost publicată postum.
Macedonski a murit la 24 noiembrie 1920, la vârsta de 66 de ani, ”cerând roze”. În lipsa florilor, fiul său Nikita i-a adus ”parfum de trandafiri”. O scenă de o tristețe poetică, care sintetizează o viață trăită între vis și realitate, între ideal și prozaicul meschin. A fost înmormântat în cimitirul Bellu din București, locul de odihnă al multor personalități ale culturii române, un ultim act de ironie pentru cel care a fost adeseori respins de societate. În 2006, Academia Română l-a ales membru post-mortem, o recunoaștere tardivă a valorii sale, dar care a reparat, măcar parțial, nedreptățile unei vieți.
Astfel, în mijlocul unui Paris indiferent, sub o boltă de stele care-i ignorau eforturile, Macedonski a simțit probabil amărăciunea supremă. Aceea de a fi un ”profet în țara lui”, nerecunoscut, de a fi un geniu care a ales, poate inconștient, calea spinilor în detrimentul celei a laurilor. Cincinat Pavelescu, cel care l-a văzut în acele momente de decădere, a spus că ”infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc”. Iar la sfârșit, când a cerut roze și a primit doar parfumul lor, era ca și cum viața însăși îi refuza materializarea visului, lăsându-i doar esența, fragilă și trecătoare, a propriei sale poezii. ”Un destin tragic, al unui vultur rănit, care a sfidat cerurile, dar a căzut sub povara propriului orgoliu și a unei lumi ce nu era pregătită pentru zborul său.”
Și totuși, în ciuda tuturor umbrelor, a conflictelor și a excentricităților, opera lui Alexandru Macedonski rămâne o mărturie a unui spirit excepțional. Un spirit care, așa cum scria despre el Tudor Vianu, ”s-a hrănit din contradicții și a trăit sub semnul unei permanente opoziții”. A fost un ”poet al rondelurilor”, dar și un ”filosof al frumosului”, un căutător neobosit al absolutului, chiar dacă l-a găsit adeseori în iluzii. Când, pe patul de moarte, a cerut roze și a primit doar parfumul lor, nu a fost o înfrângere, ci o metaforă perfectă pentru viața sa: o luptă continuă de a transforma efemerul în etern, realul în ideal, așa cum spunea el însuși: ”m-am născut în niște zile când tâmpita burghezime... Pune-o talpă noroioasă pe popor și boierime”. Iar el, Alexandru Macedonski, cu lopata sa simbolică a cuvântului, a încercat să curețe noroiul, să semene roze, chiar și acolo unde alții vedeau doar spini, căci în această luptă, eternă și solitară, se regăsește, de fapt, întreaga sa măreție și tragică frumusețe.
Citește pe Antena3.ro
