Eram în grădina hotelului meu, la micul dejun, și o așteptam pe fata mea să vină să mă ia. Cineva de la recepție a venit să mă anunțe că sunt așteptat afară, în stradă. Catinca îmi spusese de cu seară să am la mine un șort de baie, pentru piscină. Mi-am luat micul bagaj și am ieșit. Nu mi-a venit să cred. Catinca era la volanul unui jeep safari, de 8 locuri. Pe canapelele din spate - o femeie și 7 copii. Patru fetițe și trei băieți. Locul din dreapta - liber pentru mine. Am zâmbit, am clătinat din cap și m-am închinat. Catinca râdea cu gura până la urechi. Niște drăcușori de copii, veseli și gălăgioși.
Prima bălăceală
Am ajuns la piscina hotelului Arusha și am intrat. Era aranjat totul. Am înțeles că era pentru prima dată când acești copii vedeau o piscină. La fel am înțeles că șorturile băieților și costumele de baie ale fetițelor fuseseră cumpărate tot de fata mea. Din nou am fost pus în situația în care să nu poți transpune în cuvinte bucuria acelor copii. Satul lor, parte a tribului maasai, era aproape de Arusha, iar copii ăștia mergeau la școală în acest oraș și, probabil, treceau de multe ori pe lângă hotelul Arusha, dar n-au intrat niciodată. Probabil nici nu știau de piscina în care urmau să se bălăcească o zi întreagă. Ei bine, toată ziua, până spre asfințit, ne-am bălăcit împreună. La amiază, câteva pizza și cutii cu băuturi răcoritoare au rezolvat problema mesei de prânz. Femeia din mașină, mama a trei copii din cei șapte, nu a intrat în apă pentru că nu avea costum de baie și nici nu mai fusese pusă într-o astfel de situație, nu mai fusese nici ea vreodată la o piscină și chiar dacă ar fi avut costum de baie ar fi fost foarte stingherită. Dar a stat tot timpul pe margine și a privit uimită bucuria copiilor. Greu de exprimat modul în care acești copii și-au exprimat recunoștința lor. Au stat de gâtul nostru, ne-au pupat, ne-au stropit cu apă și au făcut tot ce le-a trecut prin cap. Nu se mai dădeau plecați.
La asfințit, șoferul Catincăi a venit cu mașina și a dus copiii înapoi în satul lor. Nu simțeam nicio umbră de oboseală chiar dacă ziua fusese lungă și „gălăgioasă”. Noi ne-am continuat seara la un restaurant din apropiere, împreună cu prieteni și colegi ai fetei mele, acreditați și ei la Tribunalul Penal Internațional ONU. Nu am mâncat. Doar câte un pahar de vin la lumina unor felinare, parcă aduse de la mine din sat, din România. Și povestiri. Despre toate. Tineri idealiști, inteligenți, de pe toate meridianele globului, extrem de bine pregătiți, în căutarea adevărului juridic din cauzele pe care le aveau de instrumentat. O seară care, iar, este greu de povestit în cuvinte. Chiar și pentru mine, un om care a văzut multe la viața lui. Frumos și chiar educativ pentru mine, care aveam impresia că nu vor mai fi multe lucruri care să mă impresioneze. Dar am aflat că tot timpul pot fi luat prin surprindere.
Dragii mei cu Jurnalul sub braț, pe vinerea viitoare. Tot ceva inedit: ce înseamnă o zi în Zanzibar fără să te consideri turist.
Să ne vedem în pace și cu sănătate. Desigur, cu Jurnalul sub braț!