Deficitul cronicizat, subvenționat prin împrumuturi tot mai scumpe, reprezintă o adevărată bombă cu ceas fiscală. Însă tragedia ascunsă a economiei românești depășește simplul derapaj fiscal-bugetar; ea rezidă în caracterul multidimensional al degradării noastre structurale. Asistăm, practic, la o hemoragie de resurse pe singaporeze fronturi strategice. În primul rând, ne prăbușim sub povara deficitului acut de investiții productive. Resursele publice au fost confiscate istoric de cheltuieli rigide și de stimularea artificială a consumului, condamnând marea infrastructură la statutul de veșnic proiect. Acest blocaj alimentează direct deficitul de cont curent: România importă masiv valoare adăugată și bunăstare, exportând în schimb materii prime și avantaje competitive extrem de volatile.
La această ecuație toxică se adaugă deficitul de capital străin strategic, pus pe fugă de un sistem fiscal transformat în laborator de experimente nocturne, și o penurie cronică a forței de muncă, adâncită de exodul continuu al creierelor și al breslelor. Cel mai periculos rămâne însă deficitul de încredere. Când contractul social dintre cetățean, antreprenor și decident politic este anulat de imprevizibilitate și opacitate, întreaga arhitectură economică se gripează. Pe acest fundal, valul inflaționist nu este doar un fenomen monetar, ci taxa nevăzută, dar extrem de dură, pe care fiecare român o plătește pentru ezitările strategice de la centru.
În astfel de condiții acute, cum stingi incendiul fără să calezi definitiv motorul economiei? Prima componentă a noului mandat ține de un pragmatism chirurgical. Nu există luxul celor o sută de zile de grație; prima zi la Palatul Victoria trebuie să fie una a deciziilor radicale. Administrarea poli-crizei reclamă abandonarea urgentă a populismului bugetar. Soluția nu constă în inventarea de noi biruri peste noapte – o practică toxică ce a îngenuncheat predictibilitatea mediului de afaceri –, ci în curățarea structurală a cheltuielilor statului și în digitalizarea autentică a colectării. Fiecare euro din PNRR și din fondurile structurale europene trebuie tratat ca o resursă vitală de oxigen. Banii europeni reprezintă singura ancoră de modernizare care nu generează datorie suverană și dobânzi asfixiante pe piețele internaționale. Guvernarea inteligentă înseamnă, în acest caz, trecerea obligatorie de la logica supraviețuirii de la o lună la alta la cea a randamentului economic.
Totuși, orice program de stabilizare macroeconomică, oricât de riguros ar fi conceput pe hârtie de tehnocrați, rămâne o simplă fantezie dacă este sabotat de zgomotul de fond al luptelor politice. Spectacolul uzurii reciproce din interiorul arcului guvernamental a funcționat mult prea mult timp ca o frână majoră în calea reformelor structurale. Din acest motiv, adevărata piatră de încercare pentru noul șef al Executivului nu este doar una de ordin economic, ci una profund diplomatică și umană.
Un nou premier trebuie să își asume rolul de mediator de uzură. Misiunea sa principală este să reclădească punțile prăbușite ale încrederii instituționale. România are nevoie stringentă de o perioadă de armistițiu politic, de o „liniște guvernamentală” programatică. Aceasta nu înseamnă absența dezbaterii ideologice, ci eliminarea boicotului reciproc din actul decizional. Va fi un obiectiv extrem de greu de atins în perspectiva anului 2027, un an ce va fi contaminat inevitabil de aranjamentele preelectorale. Însă, fără această stabilitate de fond, capitalul privat va continua să stea în expectativă, iar marile cancelarii europene vor privi spre București cu un amestec de oboseală și scepticism.
Ieșirea din cercul vicios al crizelor suprapuse cere o schimbare radicală de paradigmă. Direcția de guvernare nu mai poate fi una pur reactivă, de tipul pompieristic al peticirii găurilor care apar pe parcurs. România are nevoie de o reformă administrativă curajoasă, de debirocratizare reală și de o reașezare a sistemului de stimulente pentru capitalul autohton. Dacă noul Executiv va înțelege că stabilitatea fiscală se obține prin lărgirea bazei de impozitare și prin parteneriat onest cu mediul privat, nu prin măsuri coercitive, atunci criza actuală poate deveni momentul zero al unei resetări durabile.
Dincolo de cifre și strategii, miza reală este stoparea degradării de sistem. Acest Executiv nu își mai permite luxul de a fi un simplu administrator al status-quo-ului. Dacă mecanismele de la Palatul Victoria vor continua să funcționeze doar pe bază de impulsuri reactive și compromisuri politice de fațadă, fereastra de oportunitate oferită de resursele europene se va închide definitiv. Fără o resetare profundă a relației cu mediul privat și fără o disciplină fiscală asumată chirurgical, nota de plată a ezitărilor politice va deveni insuportabilă.
Iar prețul nu va fi plătit în voturi, ci în viitorul economic al unei țări care nu mai are energie pentru experimente și improvizații.
Daniel Apostol – Editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.