x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Bani şi Afaceri Economie MAREA CRIZĂ:Profeţii sumbre din trecut

MAREA CRIZĂ:Profeţii sumbre din trecut

de Miruna Munteanu    |    13 Dec 2008   •   00:00
MAREA CRIZĂ:Profeţii sumbre din trecut

Cât de rele pot fi efectele crizei globale? Nimeni nu poate anticipa exact. Trecutul ne oferă, însă câteva indicii.  În urmă cu aproape opt decenii, lumea s-a mai confruntat cu un cataclism economic similar.

În anii nebuni care au precedat Marea Criză interbelică, Occidentul credea cu tărie că statul nu trebuie să intervină în economie. Piaţa liberă, neconstrânsă de reglementări, era sacrosantă. Nici măcar colapsul Bursei din New York, în octombrie 1929, nu a reuşit să schimbe această filosofie. Aflat în primul său an la Casa Albă, preşedintele Herbert Hoover era convins că lucrurile se vor rezolva de la sine. Că sistemul se va autoregla. Nu s-a întâmplat aşa. În următorii trei ani, bursa şi-a continuat prăbuşirea. La sfârşitul lui 1932, valoarea acţiunilor ajunsese la doar 20% din cea înregistrată în vara lui 1929. Această evoluţie catastrofală nu i-a ruinat numai pe investitorii individuali, care crezuseră că speculaţiile bursiere le vor spori economiile. La fel de grav afectat a fost şi sistemul bancar. Multe bănci investiseră în acţiuni, sau le acceptaseră drept garanţii în acordarea creditelor.

Acum, economiile populaţiei erau ameninţate. Panica a accelerat dezastrul. Administraţia Hoover a refuzat şi de data aceasta să intervină. Până în 1933, dintr-un total de 25.000 de bănci americane, 11.000 dăduseră faliment. Consecinţele au fost devastatoare. O anecdotă amară îi sfătuia pe americani să circule cu multă prudenţă pe Wall Street pentru a se putea feri de sinucigaşii care se aruncau pe fereastră.

Milioane de oameni şi-au pierdut peste noapte agoniseala de-o viaţă. Pe fondul sărăcirii abrupte a populaţiei şi al lipsei de încredere în economie, consumul s-a redus dramatic. Ceea ce a condus la o contracţie fără precedent a pieţelor de desfacere. În doar trei ani, producţia manufacturieră a scăzut în Statele Unite aproape la jumătate. Şomajul a explodat. Aproximativ 15 milioane de americani au rămas fără slujbe. Adică circa 25%-30% din totalul forţei de muncă.

NOMAZI
În lipsa unei intervenţii decisive din partea guvernului, Marele Crah a făcut loc Marii Depresiuni. Au urmat ani de coşmar, care au lăsat urme adânci în mentalul colectiv, pentru mai multe generaţii. Rămaşi fără economii şi fără slujbe, milioane de americani s-au trezit în imposibilitatea de a-şi mai achita ratele la bănci. Şi-au pierdut proprietăţile ipotecate. Cei mai afectaţi au fost micii fermieri care se împrumutaseră pentru a achiziţiona utilaje agricole, seminţe sau animale. Rămaşi efectiv pe drumuri, au început să cutreiere ţara, sperând să găsească de lucru cu ziua. Să muncească pentru un blid de mâncare.

Milioane de nomazi, zdrenţăroşi şi flămânzi, îşi târau paşii pe drumuri nesfârşite şi dormeau sub cerul liber. Mulţi dintre cei care avuseseră o căruţă sau un automobil fuseseră nevoiţi să le vândă pentru o bucată de pâine.

Familii întregi, cu bătrâni şi prunci de ţâţă, încercau să supravieţuiască în uriaşul exod al ruinei. Dimensiunea exactă a acestui fenomen nu a fost niciodată calculată. Se ştie însă că, până la sfârşitul anului 1930, peste 3 milioane de copii abandonaseră şcoala, pentru a-şi urma părinţii în bejenie. Cel puţin 200.000 de copii rătăceau singuri – pierduţi, abandonaţi sau rămaşi orfani.

Mânaţi de foame, nomazii se îndreptau mai ales spre marile oraşe, unde sperau să găsească mai uşor de lucru. Şomajul făcea însă ravagii şi aici. În faţa cantinelor pentru săraci erau în permanenţă cozi interminabile. Străzile colcăiau de cerşetori. Nu întâmplător, şlagărul epocii se intitula “Brother, can you spare a dime” (“Frate, poţi să-mi dai un bănuţ”). Disperaţii care încercau să evite ruşinea mâinii întinse se făceau lustragii, sau vindeau mere la bucată. Doar în New York erau, în 1930, peste 5.000 de vânzători ambulanţi de mere.

Şomerilor urbani li s-au adăugat în scurt timp nomazii veniţi din America profundă. În jurul tuturor oraşelor au apărut uriaşe tabere improvizate, adăposturi încropite din scânduri şi zdrenţe. Cei mai norocoşi se înghesuiau în silozuri dezafectate sau în vagoane de marfă scoase din uz. Aceste suburbii fantomatice fuseseră botezate ironic “hooversvilles” – “oraşele lui Hoover” – după numele preşedintelui Statelor Unite.

PRIMA CRIZĂ GLOBALĂ
Crahul de pe Wall Street nu a afectat doar economia americană. Foarte rapid, criza s-a extins aproape în întrega lume. La finalul primului război mondial, Statele Unite deveniseră principalul creditor al ţărilor europene, aflate în plin proces de reconstrucţie. Criza financiară a stopat afluxul de capital american către Vechiul Continent. Cele mai afectate au fost Germania şi Austria, care aveau de achitat şi uriaşe datorii de război.

Foarte lovite au fost însă, şi Marea Britanie, şi Franţa. Naţiunile mai slab industrializate au resimţit şocul prăbuşirii preţurilor la produsele agricole şi la materiile prime. Pentru multe ţări, aceste exporturi constituiau principala sursă de valută. A fost şi cazul României.

În America Latină, criza economică debutase încă din anul 1920, pe fundalul supraproducţiei agricole. Progresul tehnologic şi apariţia utilajelor moderne aduseseră recolte-record. Oferta depăşea cererea, forţând preţurile în jos. Disperaţi, producătorii recurgeau uneori la măsuri extreme. În Brazilia, cafeaua a fost folosită în chip de combustibil pentru locomotive.

Şomajul a devenit şi el un fenomen global. Din nou, Germania a fost cel mai rău lovită. Aici, criza economică s-a manifestat mai devastator chiar decât în Statele Unite. Până în 1932, peste 40% dintre germani îşi pierduseră locul de muncă. Peste ani, un supravieţuitor al epocii îşi amintea că nimeni nu pleca de acasă fără o lingură în buzunar, în speranţa că ar putea primi, la vreun colţ de stradă, o cană cu supă. 

În Belgia, şomajul depăşea 20%. În Marea Britanie, procentul era chiar mai mare, însă aici efectele crizei au fost mai puţin dramatice ca în alte părţi. Confruntaţi cu rate înalte ale şomajului încă din anii 1920, englezii adoptaseră deja măsuri eficiente de protecţie socială, inclusiv indemnizaţii plătite de stat celor rămaşi fără un loc de muncă.

Franţa a resimţit cel mai târziu şi mai puţin acut fenomenul şomajului, pentru simplul motiv că războiul ucisese atât de mulţi bărbaţi încât forţa de muncă fusese decimată. Uniunea Sovietică a constituit marea excepţie într-o lume devastată de criză. Izolată de statele occidentale după revoluţia bolşevică, a fost ferită de contaminare. Capitalul străin nu mai era de mult prezent în ţară, iar schimburile economice internaţionale erau oricum minimale. Imens şi autarhic, URSS-ul nu a fost afectat de dezagregarea sistemului financiar internaţional. În ziua de azi însă nici o naţiune nu poate spera la un asemenea noroc. Globalizarea are riscurile ei.

Iar măsurile protecţioniste sunt nu doar ineficiente, ci şi complet contraproductive. Aşa s-au dovedit şi în perioada interbelică. Uitând lecţiile trecutului, marea finanţă şi-a repetat greşelile din urmă cu opt decenii.

Acum, însă, autorităţile şi-au amintit rapid lecţiile aspre ale anilor 1930. Să sperăm că intervenţia promptă a guvernelor, dar şi sofisticatele sisteme de protecţie socială implementate în toate statele civilizate vor reuşi să evite o catastrofă similară Marii Depresiuni.

×
Subiecte în articol: economic marea