Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hotărât lucru – dacă vremurile sunt grele, în general, apoi pentru hoţi ele sunt nespus de triste… Nu mai este, pentru ei, pâine de mâncat! Pe măsură ce ne civilizăm, se înmulţesc şi mijloacele de luptă contra răufăcătorilor. Faptele de mai la vale o dovedesc. Fără ajutorul poliţiei, doi negustori din Capitală au ştiut să previe “loviturile” unor spărgători.
Soneria electrică
În strada Vaporul lui Asan No. 30 se află un magazin de coloniale şi băuturi, proprietatea dlui Niţă Atanasiu. La câteva zile, negustorul constata zilnic lipsa unei sticle de coniac din raft. Regulat lipsea sticla aşezată în capul raftului dinspre uşa prăvăliei. În urma cercetărilor făcute, patronul s-a asigurat că hoţul nu poate fi un băiat din prăvălie. Rămânea deci ca hoţul să fie căutat printre clienţii magazinului. Negustorul pândea, pe cât putea, mişcările celor ce veneau în prăvălie, fără nici un rezultat însă. Totuşi, cu o regularitate disperantă, constata iarăşi lipsa sticlei din capul raftului, de parcă ar fi fost la mijloc o scamatorie. Gluma se îngroşa. Sticlele dispăreau văzând cu ochii, una câte una. Negustorul se plângea tuturor prietenilor de curioasa hoţie a cărei victimă este. Într-o zi, vorbind cu un mecanic, acesta îi propuse un plan ingenios prin care garanta prinderea misterioşilor hoţi. Mecanicul a instalat pe raft, sub sticla care era sortită să dispară, un resort. Acest resort, când sticla era luată din loc, se destindea şi apăsa pe un buton, care era pus în comunicaţie cu o sonerie electrică. Toată ziua, negustorul a stat cu urechile ciulite. De astă-dată, îşi zicea, hoţul n-ar putea să-i scape decât dacă, printr-o întâmplare, ar renunţa să mai opereze.
Prinderea hoţului
Pe seară, iată că intră în prăvălie trei ţigani. Unul din ei cere de 20 de bani salam. În timp ce negustorul tăia salamul, unul din ţigani se strecoară binişor pe lângă raft, înhaţă repede sticla şi o bagă sub cojoc. Ciordise cu atâta îndemânare sticla, încât nici de astă dată negustorul n-ar fi observat nimic, dacă nu era afurisita de sonerie. Clopoţelul începu să sune. Hoţii nici nu bănuiau cursa... “Te cheamă telefonul, jupâne” zise unul din ei. “Vă dau eu telefon acuma” răspunse cârciumarul, şi se repezi să închidă uşa, ca să nu scape hoţul. În prăvălie erau câţiva clienţi. Cârciumarul îşi roti ochii şi-l observă pe unul cu cojocul cam umflat la piept. “Scoate sticla!” “Care sticlă?” “Aia din sân. Aia e cu telefonul. Va să zică tu îmi furi sticlele de atâta amar de vreme!?” Şi mi se umflă negustorul în părul hoţului şi jart!, şi fleaşc!, şi jartaifleaşc!... După ce păgubaşul îşi scoase focul scărmănându-l bine, l-a dat pe mâna agenţilor Siguranţei. (...)
Din “Universul”, 25 februarie 1913; texte selectate de Tudor Cireş
