Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Începând de astăzi, Dinu Olăraşu are 51 de ani. Deşi poate părea o greşală de tipar, chiar aceasta este vârsta pe care o poartă oficial în buletin “dolăraşu”. Câţi ani din cei 51 chiar simte că sunt ai lui? “Primii şapte şi ultimii şapte ani, pe aceştia simt că sunt ai mei!... M-am născut cu două secole mai târziu. Aş fi vrut să car pietrele, la Versailles, aş fi vrut să fi fost grădinar... Încerc cu cele bune, cu cele triste, cu cele adevărate din mine, să valorizez din ce în ce mai mult ceea ce Bunul Dumnezeu mi-a dat.
Cunoaştem ceea ce ne-a spus poetul, că nu avem nevoie de foarte multe multe să fim fericiţi, dar i s-a întâmplat poetului să aibă prea mult? “Da, mi s-a întâmplat să am prieteni prea mulţi, să am nopţi adevărate, să am bucurii cât nu puteam să iau în braţe, să am prea mult talent... Uneori, talentul dăunează grav sănătăţii.”
Fericirea are pentru “dolăraşu” gust de... papaya şi uneori de grepfrut. “Eu, fiind născut la Vulpăşeşti, niciodată nu am luat în mână o papaya. În schimb, am mâncat papară de la taică-miu... (râde). De când eram copil, am simţit că ceva nu va fi în regulă. Că o să am necazuri, că o să fie scandal în viaţa mea, că o să fie urât, că nu o să am bani să traversez strada, că o să am nevoie de ceva şi că nimeni nu va fi lângă mine, decât fiul lui Dumnezeu... Când eram mic, voiam să fiu primul din România care să scrie Iisus cu trei de «i», înainte de Nichita sau după... Dar nu asta contează. Contează să spui adevărul, să fii cinstit cu tine însuţi.”
Ce-i lipseşte lui Olăraşu? “Să-mi dau răgaz, uneori, de a face ceea ce-mi doresc cu adevărat! Am lucruri importante de spus şi câteodată am reuşit să le spun împreună cu Pasărea Colibri, cu Narcisa Suciu, Iris, Direcţia 5 şi Nicu Alifantis.”
În anul 2013 şi-a promis că va lansa cartea, pe care şi-o doreşte de ceva vreme şi care conţine o singură poezie, şi un album, cu “51 de cântece care sunt de multă vreme în mine... Nu le ştie nimeni... Şi pe care le voi cânta împreună cu bunii mei prieteni, cu Marius Baţu, cu Ivaniţchi, cu Bob Dylan...”.
“Dolăraşu” consideră că o zi e pierdută “atunci când nu mă gândesc la mama mea, când nu mă gândesc la fratele meu, când nu mă gândesc la poetul de peste drum, când nu vorbesc la telefon cu Adrian Ivaniţchi, atunci când nu ascult muzică... adevărată din România, atunci când nu-mi mai aduc aminte de nimic...”.
A avut vreodată senzaţia că se risipeşte? “Am dăruit şi am încasat aiurea. Am risipit frumuseţi... Niciodată nu m-am uitat câţi bani am în buzunar. Am dăruit tot ce aveam la toată lumea.... Un freamăt, orice aveam mai bun.” A tot dăruit, dar pentru el ce a mai rămas? “Speranţe şi iluzii”, răspunde.
Când se uită pe cer, are impresia că şi stelele se uită la el. “Cred că toate stelele sunt ale mele! Sunt mai special... Nu sunt nici în Uniunea Compozitorilor, nici în Uniunea Muzicologilor... Aş vrea să fiu apa din care se soarbe, aerul pe care îl respirăm în noapte sau în plină zi, aş vrea să fiu pământul pe care păşesc cei ce vor veni, aş vrea să fiu vântul care şuieră prin ferestre şi de care, uneori, se sperie copiii...” Deocamdată e o fiinţă, care la vârsta de 51 de ani şi-a dedicat următoarea poezie: “Ascult Trakl/ citesc Cash/ Viitorule/ Viitorule,/ mă laşi?”.
Citește pe Antena3.ro
