Astăzi e ziua ta: Doru Ana

A avut inteligenţa şi flerul de a-şi face un stil. Şo­chează, izbeşte printr-o personalitate ac­to­ricească puternică într-atât încât confruntarea cu orice posibil adversar devine inutilă. Nu forţa muşchilor impune, ci fibra gândului. Cumva, în interior auzi cunoscutele vorbe: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!". În egală măsură, un zguduitor interpret de dramă, dar şi unul dornic de comedie irezistibilă, Doru Ana îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!

Mă doare nerecunoştinţa contemporanilor
"Se vorbeşte despre performanţă, despre faptul că se răsplăteşte şi se recompensează performanţa. Sunt un cadru didactic care se poate mândri şi lăuda cu performanţa că studenta sa, nu după ce a absolvit facultatea, ci în timp ce era studentă, Doroteea Petre, a luat premiu la Cannes. Mă mândresc cu faptul că studentul meu, care acum este în anul II, George Piştereanu, actorul din «Eu când vreau să fluier, fluier», a fost nominalizat la «Cel mai bun actor al Europei». Ce trebuie să fac eu ca să devin profesor universitar? Să dau examene şi concursuri? Nu mai vorbesc de restul studenţilor care mi-au trecut prin mână şi au avut succes după aceea, că aici e vorba şi de spectacole, regizori, o anumită conjunctură. Ar trebui să fac anticameră la minister ca să devin profesor universitar? Cum dovedeşte ministrul Funeriu că acolo unde există performanţă el o răsplăteşte? Când vede performanţa ar trebui să cheme oamenii la el şi să facă în acest sens ceva. Nu trebuie să merg să dau examen la comisia de abilitare. Să se adune zece funcţionari din Ministerul Învăţământului şi să vadă dacă sunt abil sau nu. Eu mi-am făcut dovada abilităţilor de profesor. Rezultatele o confirmă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a luat un băiat din Groapa lui Ouatu, Po­dul Grant, şi l-a ajutat să se întâlnească şi să dea mâna cu Radu Beligan şi alte personalităţi. De la 4 ani am visat asta. Îţi dai seama cum mă priveau cei cărora le spuneam la 7 sau 8 ani că mă fac artist. Şi mai târziu îmi spuneau că sunt nebun că vreau asta, că la teatru sunt oameni mari, nu aveam rude sau pe altcineva să mă susţină. Am avut totuşi nişte vămi de trecut. La 25 de ani, exact în ziua în care îmi dădeam examenul de stat, maşina cu sicriul tatălui meu era în faţa şcolii. La 35 de ani mi-a murit în braţe femeia iubită, de cancer. La 40 şi ceva de ani mi-a murit co­pilul călcat de maşină. La 53 mi-a murit cel mai bun prieten. Când el a murit am simţit că pierd jumătate din mine.

Am făcut meseria aceasta cu plă­cere, cu bucurie. Acum îmi dau seama că am şi greşit fiind mai modest, pentru că alţii nu au făcut mai nimic, s-au urcat pe scenă, au tras un vânt, dar şi-au creat o aură nemai­po­me­nită. Am această dezamăgire la 57 de ani. Ca profesor am nişte lucruri realizate impecabil şi nu-i pasă nimănui, nu spune nimeni felicitări. Am făcut nişte spectacole bune, cel puţin «Scrisoarea pierdută» de la Bulandra este unul cu care mă mândresc. N-a interesat pe nimeni. Eu nu mă pot plânge, joc. De vreo nouă ani la toate spectacolele în care joc e arhiplin. Eu ştiu cum e ca dimineaţă să fii apt de joc şi seara să te ia Salvarea. Mă doare nerecunoştinţa contemporanilor, care ar trebui să fie mai atenţi la ce se întâmplă. Nişte colegi de breaslă care s-au obişnuit cu nişte nume şi nu percutează decât la nu­mele acelea. Dacă e altceva, devin duş­manii celuilalt. Sunt fericit că fie­care dimineaţă în care mă trezesc şi nu am murit în somn e un mare câştig. Am învăţat asta acum nouă ani, când am făcut infarct. Mă lupt, mă enervez, trec prin drame sentimentale sau profesionale, e normal. Dar dimineaţa când deschid ochii îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a mai dat o zi. Fiecare zi e un dar."