Astăzi e ziua ta: Floriana Jucan

Unde este "românul absolut"?
"De aici, de lângă Sena văzută de pe Podul Alexandru, de unde scriu aceste rânduri, mi-e dor de ţara mea, de biata şi sărbătorita mea ţară.

Multă vreme m-am aşezat egoist în centrul gravitaţional al acestei zile, trecând România, pe care o iubeam tăcut în străfundurile mele fiinţiale, în subsidiar. În ultimii ani, poate aceia în care m-am simţit mai conturată, mai împăcată cu mine însămi, această zi mai mult m-a durut pentru ea decât m-a bucurat pentru mine. Interogaţia de ce Dumnezeu şi-a întors faţa de la poporul român mă însoţeşte precum numele.

N-am să înţeleg vreodată cum a ajuns această naţiune care a reuşit, vorba lui Gheorghe Brătianu, «miracolul» de-a se păstra în limitele spaţiului său geografic şi cu aceeaşi limbă timp de 2.000 de ani (în ciuda intersecţiei de drumuri, influenţe şi dominaţii a trei imperii, la care s-a aflat), să fie astăzi în genunchi la porţile instituţiilor financiare, deşi în 1989 nu avea nici o datorie externă? Cum a ajuns să fie aproape analfabetă, deşi a avut generaţii de intelectuali care au revoluţionat-o? Cum a devenit eminamente o piaţă de consum, când avea o industrie care exporta în cele mai dezvoltate ţări? Cum de a rămas încă preponderent agrară, când Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant? Cum a ajuns să fie condusă şi condiţionată de interesele unei minorităţi, când a dat istoriei un erou precum Vasile Nicola? Cum a ajuns să facă din manea imn naţional, când nici în perioada dominaţiei otomane nu şi-a pierdut doinele şi baladele? Cum a ajuns arhaicul, tribalul, superficialul şi pseudova­loarea să triumfe asupra profesionalismului, a educaţiei şi a culturii? Cum a ajuns chipul României revoluţionare a lui Rosenthal să fie înlocuit de o cerşetoare decrepită care umblă cu mâna întinsă printre maşini la semafoarele Occidentului?

Cum am putut face saltul abisal între anul 1864, în care reforma şcolară a lui Cuza a fost conside­rată un exemplu de reuşită pentru străini (japonezii venind, zece ani mai târziu, în România, pentru a se inspira din modelul nostru de organizare a şcolii elementare), şi 2007, când am ajuns la o statistică în care elevii şi studenţii citeau, în medie, o carte pe an şi 60% din adolescenţi considerau şcoala o formalitate inutilă? Cum am putut înlocui spiri­tul lui Haret cu sistemul Bologna în care istoria ţării se învaţă doar o oră pe săptămână? Unde este «românul absolut»? Unde este spiritul de revoltă al poporului român, care a escaladat graniţa dintre dictatură şi libe­rtate? Şi până când va tolera el mediocraţia care-l guvernează spre disoluţie?

Acestea sunt interogaţiile care mă guvernează, nădăjduind încă în orgoliul naţional, chiar şi atro­fiat, al românilor.

Iar în timpul în care nu caut răspunsuri, lupt tăcând şi tac luptând din paginile revistei QMagazine, încercând să uit că, în fiecare an, la 1 decembrie, îmbătrânesc."